Pasari oarbe pe un cer fara sfarsit

Aceasta este o poveste, dar la fel de bine poate fi povestea ta, a tuturor. Incepe ca orice alta istorisire, cu “A fost odata…”, doar ca in aceasta poveste inca nu avem un sfarsit, acesta trebuie scris pentru fiecare in parte, in functie de alegerile sale. 

Vine un moment in viata cand, chiar daca ai tot ce iti doresti pe plan profesional, financiar si familiar, parca totusi ceva lipseste. Lumea moderna tinde usor, usor sa se aplatizeze. Totul in jurul nostru se automatizeaza si in acelasi timp, oamenii se transforma in niste roboti. Totul se traieste in viteza, bucuriile si satisfactiile sunt din ce in ce mai mici si putine lucruri ii fac pe oameni sa se opreasca putin din nebunia cotidiana. Din ce in ce mai  putini oameni au sentimentul ala special de parca “timpul parca s-a oprit in loc”. 

Vine un moment in care trebuie sa iesi putin din rand, sa scoti capul din valtoare. Uita-te in sinea ta si intreaba-te care sunt cele mai importante lucruri pentru tine si cat timp le aloci zilnic. Pana la urma, drumul tau in viata, nu trebuie sa fie drumul tuturor. Sa incerci sa fii diferit, sa risti, sa ai o doza de nonconformism sa fii altfel, sa iti pese de lucrurile cu adevarat importante, asta inseamna sa traiesti cu adevarat. 

Cand ai facut ultima nebunie si te-ai decis pe loc sa pleci la mare, de exemplu? Unii ar spune ca programarea in detaliu a unui concediu sau a unor alte activitati este un semn de maturitate si de pragmatism. Dar pana la urma, daca deja stii dinainte cum o sa decurga un lucru, cum poti sa te mai bucuri de micile surprize ale vietii. E ca si cum cineva ti-ar povesti deja filmul la care ai vrea sa te uiti. Poate nu realizezi, dar viata e acum, nu peste 15 ani si tot acum trebuie traita. De cate ori nu ti-ai dorit sa faci diverse lucruri care ar rupe monotonia vietii, dar de cele mai multe ori le-ai amanat, gasind tot felul de pretexte. 

In viata, regretele cele mai mari planeaza asupra lucrurilor pe care nu le-ai facut, nu asupra celora pe care le-ai facut. Si din cand in cand te intrebi “cum ar fi fost daca?”. Trebuie sa iti gasesti acele persoane, lucruri, actiuni care te definesc in viata si sa incerci sa le acorzi cat mai mult timp. 

Poate cel mai pretios lucru pe care il are orice om e timpul, iar totul tine numai de tine sa stii cum sa-l gestionezi. Pentru ca altfel, nu vei fi decat o pasare oarba pe un cer nesfarsit ce zboara in cercuri infinite, fara o directie anume.

Asadar, analizeaza-ti viata si incepe sa acorzi mai multa importanta drumului tau si lucrurilor care sunt cu adevarat importante pentru tine. Deschide ochii, nu o sa te doara! 

Mic experiment video

De ce uram femeile?

Femeile sunt deseori numite "sexul slab", dar sa nu uitam ca aceasta afirmatie nu mai are acoperire de ceva vreme. Nu fac referire la forta fizica, ci la cea psihica, aceasta fiind de multe ori mult mai importanta. Daca barbatii pot face fata mai usor unor situatii foarte stresante sau dureroase pe termen scurt, este stiut faptul ca femeile se descurca mai bine pe termen lung, ca intr-un concurs de  anduranta. Ele gasesc mereu forta necesara de a isi reveni chiar si atunci cand totul pare pierdut. Multi ma vor blama, altii imi vor da dreptate, insa eu m-am hotarat sa fac un "decalog" cu motivele pentru care femeile sunt enervant de bune, obligandu-ne uneori sa le iubim cu ura si sa le uram cu iubire.

De ce uram femeile?

1. Pentru ca iubesc mult si intens, iar cand e cazul urasc inzecit mai mult.

2. Pentru ca reusesc cu un simplu zambet sa ne faca ziua mai buna si la fel de bine cu un singur gest ne pot darama Universul.

3. Pentru ca pot fi mame, sotii, prietene si, de ce nu, amante iubitoare. Toate in acelasi timp.

4. Pentru ca mereu zambesc cand totul merge rau, ele avand deja un plan prin care sa rezolve problemele. Chiar daca planul inseamna uneori sa ne gaseasca pe noi vinovati.

5. Pentru ca mereu isi doresc mai mult, mai bine, chiar perfectiunea. Chiar daca sunt constiente ca noi nu suntem perfecti.

6. Pentru ca oricat de multe vise s-ar spulbera si oricat de multe planuri ar esua ele gasesc mereu
taria de a se ridica din propria cenusa. Chiar daca cenusa se afla pe umerii barbatului.

7. Pentru ca nimicul feminin este cel mai cuprinzator nimic din viata noastra.

8. Pentru ca atunci cand merg la cumparaturi mereu se gandesc sa ne cumpere si noua cate ceva. Doar e la promotie!

9. Pentru ca ele se bucura si la micile placeri ale vietii, dar se enerveaza daca placerile sunt prea
ieftine.

10. Pentru ca sunt femei si ne iubesc neconditionat. Chiar si atunci cand le dedicam acest "decalog".

Acest material este un pamflet si orice asemanare cu realitatea este pur intentionata...

INFOGRAFIC Catedrala Mantuirii Neamului - pe repede inainte

Finantarea construirii Catedralei Neamului ramane un subiect controversat pentru public si delicat pentru Patriarhie. Intr-un an s-au inregistrat, pe site-ul "construim catedrala" (anul 2012 n.red), numai 766 de donatii private. Deci grosul banilor au venit de la Guvern (anul trecut, 19 milioane de lei), de la primariile de sector si de la Primaria Generala Bucuresti (18 milioane de lei, similar cu 2011).

Urmariti in infograficul urmator cateva cifre relevante.

Surse: stirileprotv.ro, wikipedia

Noi suntem morti pentru lumea de afara...

Vineri dimineata. Ne uitam la ceas: 8:15. Realizam ca nu mai prindem vaporul de si jumate' din Ierissos. Schimbam planul si ne orientam rapid spre feribotul care pleaca la 9:45 din Ouranoupoli. Sunt doar 15 km de asfalt si in plus, peisajul este superb. Dreapta munte, stanga Marea Egee. Vremea nu prea tinuse cu noi pana atunci. Peste 400 de km am condus pe o ceata teribila si astfel cei 830 de km i-am parcurs in 13 ore si ceva. Nimic nu mai conteaza acum. Am ajuns in Ouranoupoli si ne-am dus sa ne ridicam Diamonitirul (un permis special, un fel de viza, pentru a intra pe Muntele Athos, care se obtine usor daca te invita cineva de la cele 20 de manastiri care sunt pe Sfantul Munte), fara de care nu puteam intra in Athos.

In cele din urma luam Diamonitirul si ne indreptam catre casa de bilete pentru a lua un tichet pentru vaporul de 9:45. Am luat bilete pana in Xenofont, acolo unde ne astepta o masina de la chilia Colciu, locul unde urma sa stam mai multe zile. In drum spre vapor, fix pe ponton ne-a oprit un echipaj de politie si ne-a legitimat. Ne-au spus ca e un control de rutina. Poate paream suspecti cu pantalonii de camuflaj si dupa orele de nesomn. Sau poate mimau munca si trebuiau sa demonstreze ca fac ceva, mai ales ca in Ouranoupoli rata infractionalitatii este extrem de mica. In cele din urma ne-am urcat pe feribot si asteptam cu nerabdare sa ajung pentru prima data pe Muntele Athos, denumit si Sfantul Munte sau Gradina Maicii Domnului.

Dupa aproape doua ore am ajuns si in Xenofont. Aici este si o manastire frumoasa unde se pastreaza numeroase moaste si obiecte cu valoare istorica. In total, pe muntele Athos, sunt 20 de manastiri, dar niciuna nu este romaneasca. In afara de greci, doar rusii, sarbii si bulgarii au manastiri. Chiar si asa, schitul romanesc Prodromou este mai mare decat multe alte manastiri. Nu intru in detalii legate de motivele pentru care nu avem o manastire romaneasca. Drumul din Xenofont pana la chilia Colciu dureaza aproape o ora si jumatate cu masina si aproape 3-4 ore pe jos.

Chilia Sfantul Gheorghe - Colciu, locul unde am fost primiti cu bratele deschise de calugarii romani, apartine de Manastirea Vatoped (aici se gaseste braul Maicii Domnului si capul Sfantului Ioan Gura de Aur) si este pozitionata in regiunea Kapsala. Avand un paraclis inchinat Sfantului Gheorghe, chilia este una dintre cele mai mari chilii romanesti din intreg Sfantul Munte Athos, in ea locuind in jur de zece calugari. Pe drumul spre chilie pot fi zarite in departare, manastirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron si Filoteu.

Viata calugarilor de la chilia romaneasca se desfasoara intr-o armonie perfecta cu mintea si spiritul. Rugaciunea este imbinata cu muncile zilnice. Cu toate ca nu exista curent electric sau gaze in Athos, calugarii au reusit sa doteze chilia cu tot ce este necesar unui trai bun. Un generator asigura curentul electric necesar atelierelor, iar o centrala pe lemne asigura apa calda. Sobele sunt folosite pentru caldura, iar lampile pe gaz sunt preferate in detrimentul becurilor pentru a lumina camerele chiliei. Imbinarea este perfecta intre modernism si arhaism. Este de ajuns sa stai cateva momente de vorba cu un calugar si iti vei da seama ca lucrurile sunt total diferite fata de ce se intampla in Romania, in ceea ce priveste religia si ortodoxismul.

Aici timpul trece altfel, parca mistic. Linistea din jur, lipsa semnalului la telefon iti da senzatia de izolare de lume, o izolare care parca te impinge la meditatie, la introspectie. Cred ca pana la urma asta e cel mai important lucru. Sa incercam sa ne reintoarcem in noi, sa ne redescoperim, sa vedem cum ne-am transformat de-a lungul timpului. Uneori aveam impresia ca langa mine e copilul care eram acum ani buni si care imi reamintea ce planuri imi facusem atunci. Si parca eu eram acum ca un tata al copilului de atunci. Eul copil imi punea tot felul de intrebari despre viata noastra si eu ii raspundeam. Purtam un dialog cu mine, incercand sa descopar ce sunt eu acum si in ce directie ma indrept. O senzatie greu de descris, mai ales noaptea, cand privind cerul senin, plin de stele, simteam cum totul devine coplesitor.

In loc de incheiere as vrea sa redau cu aproximatie un mic dialog pe care l-am avut cu unul dintre calugarii de la chilia Colciu:

- Noi, pentru lumea de afara, am murit. 
- De ce? 
- Noi, in momentul in care venim pe Sfantul Munte murim pentru cei dragi, pentru cei pe care ii cunoastem. Ne dedicam exclusiv divinitatii. Asta este sacrificiul pe care un monah trebuie sa il faca. Viata pamanteasca este doar o mica picatura din ceea ce inseamna viata in adevaratul ei sens...

Razboiul in doi - sau cum sa te lupti cu tine insuti

Vine o zi cand pana si papusile se razvratesc impotriva papusarului, iar rezultatul este unul odios...

Analizand de-a lungul timpului mai multe cupluri, am ajuns la concluzia ca o relatie, de cele mai multe ori, duce inevitabil la un razboi de dominare. Ambii parteneri incearca sa-si impuna valorile, punctul de vedere sau stilul de viata, fie evident, in forta, fie subtil, la nivel psihologic. Poate ca multi care sunt intr-o relatie acum, din orgoliu sau fie nu au curajul sa recunoasca, nu imi vor dreptate. Vor spune ca vorbesc din propriile experiente si totul este subiectiv. Poate asa e, dar pana la urma aproape orice relatie este una subiectiva, bazata pana la un anumit nivel pe egoism, sa ne fie noua mai bine, sa incercam sa punem Universul in miscare si sa se roteasca in jurul nostru.

Oare nu ne place sa ne construim o lume ideala in jurul nostru, unde toti cei care intra au un rol bine invatat, bine determinat, iar miscarea scenica trebuie sa fie bine prestabilita si sa nu existe loc de improvizatii, pentru ca nu e asa, mereu dorim sa stim ca detinem controlul. Ori daca o persoana isi impune setul de reguli si de valori in universul nostru parca "piesa de teatru" se transforma intr-o improvizatie si asa ajungem sa ne panicam, sa devenim speriati si sa reactionam din ce in ce mai fals, mai departe de realitatea noastra interioara. Dar poate ca un astfel de "razboi", pornit din dorinta de dominare, nu e altceva decat o frustrare interioara, prin care incercam sa ne ascundem defectele noastre. Incercam sa gasim perfectiunea in imperfectiune, sa gasim lucrurile care lipsesc din noi proiectandu-le si sadindu-le in altii. 

Si astfel partenerul nostru de relatie devine o reflexie a noastra in oglinda mintii si vedem in el poate defectele noastre si incercam sa le corectam in loc sa incepem prin a ne corecta pe noi insine. Sa gasesti un echilibru intr-o relatie este extrem de greu, daca nu cumva imposibil. Mereu va exista un dezechilibru mai mult sau mai putin evident. Un partener e mai visator, celalat mai pragmatic, unul iubeste marea, celalat o detesta... Pana la urma aceasta lupta de impunere a unui punct de vedere nu este altceva decat un razboi cu propria conditie, cu propria persoana. Se presupune ca daca lasi mai mult de la tine, esti o persoana slaba, daca cedezi fara lupta nu stii sa-ti sustii valorile si principiile si prin urmare ai nevoie sa inveti din nou si sa te redefinesti ca persoana, sculptat fiind sub atenta supraveghere a celuilalt. Si cand transformarea se produce, devii un om fals, devii altcineva si in mixul asta la randul tau devii imprevizibil, iar partenerul tau devine la fel de speriat si se retrage... 

Se retrage cu regretul ca nu ai fost ceea ce a cautat, dar de fapt nu realizeaza ca tu mereu ai fost acelasi, mereu ai avut aceleasi idealuri si principii, dar care au fost suprimate in goana dupa dominare. Si cand nu reuseste sa se transforme pe sine alege sa fuga, abandonandu-si "creatia"... 

Dincolo de strigatul neputintei

"Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina, dar care in cele din urma se va stinge si ea". 

Raza de lumina a lampii unui batran, uitat in strada de un sistem ticalosit si de oamenii-neoameni, as adauga eu. Este povestea celor multi, povestea unui batranel simplu care are cel mai mare "acoperis" deasupra capului - cerul. Povestea incepe intr-o luna de mai, primavara tarzie, cand seful de sectie il anunta ca se afla printre cei disponibilizati. Nimeni nu mai avea nevoie de serviciile si de experienta lui, intr-o lume in care valorile sunt inlocuite de non-valori. "Vor fi salarii compensatorii", i s-a spus, dar el un om activ inca, in ciuda celor 55 de ani, nu putea accepta asa ceva, dar in final resemnarea a venit ca o obligatie. A urmat o perioada grea de acomodare cu statutul de somer, el un om activ, un inginer care toata viata s-a dedicat profesiei. Nici la inmormantarea sotiei nu a ajuns, prins fiind intr-o delegatie. La moartea unicului fiu, cu lacrimi in ochi povesteste, ca a reusit sa ajunga fix cand "il acopereau cu pamant" pentru vesnicie. 

Respira sacadat, incearca sa se adune putin, isi sterge lacrimile de pe fata brazdata de riduri cu palmele-i murdare si continua sa isi spuna povestea vietii scrisa pe alocuri de altii...

Dupa o perioada lunga de "ratacire", eu as numi-o depresie, timp in care unicul sau prieten era alcoolul, s-a imbolnavit grav si nu mai putea avea grija de el. Atunci o familie de "binevoitori" au promis ca vor avea grija de el "pana cand moartea ii va desparti", doar ca aveau nevoie de o garantie in schimbul "omeniei": casa. Lucrurile pareau ca intra in normalitate, el acceptase statutul de somer si astepta ziua in care va deveni pensionar cu acte in regula. Numai ca ce nu intelegea batranelul, in naivitatea lui, e ca acea normalitate era de fapt "normalitatea" impusa de altii, o normalitate ticaloasa si plina de venin. La nici o luna dupa perfectarea actelor de vanzare-cumparare, cand s-a intors din parc a vazut ca yala fusese schimbata.

A urmat o perioada lunga de procese, batai incasate doar pentru simplul motiv ca dorea sa isi duca restul zilelor in casa sa. Nu a avut castig de cauza in proces, iar acum dupa 3 ani de stat pe strazi, doar amintirile au mai ramas din ceea ce odata era o viata normala, banala pe alocuri, a unui OM normal. Nu cerseste, ci doar sta chircit intr-un colt, rezemand zidul unei cladiri. La finalul discutiei imi zambeste si imi spune cu lacrimi in ochi ca speranta nu a murit: "Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina pentru toti", "dar care in cele din urma se va stinge si ea", as fi vrut sa adaug. 

M-a impresionat profund acest om, care in ciuda la tot ce i s-a intamplat in viata a reusit sa isi pastreze o urma de speranta, a reusit sa isi pastreze demnitatea si poate mai presus de orice, este mai uman decat multi altii.

A pierde normalitatea si apoi sa realizezi cat de mult a contat cred ca este extrem de dureros. Dar poate, nu e mai dureros sa pierzi increderea in oameni? Sa stii ca pentru tine din acel moment omenirea a murit tacut si astepti doar trecerea in intuneric, raza lampii invechite se va stinge plapand si usor, exact cum viata batrnelului s-a rezumat in cateva minute, in cateva amintiri relatate printre lacrimi...

Marche funèbre...

Photo rights: http://www.firsthdwallpapers.com

Cand cuvintele sunt doar un mijloc de comunicare si nu un mod de a exprima esente, atunci distanta dintre adevarata personalitate si falsitate devine din ce in ce mai mica. Se produce un fel de identificare cu propria neputinta si cu propriile frustrari. "Da-i unui om o masca si acesta va spune adevarul", poate asa trebuia sa-mi incep postarea.

Mi-am imaginat o sceneta in care personajele principale sunt fictive si orice asemanare cu realitatea este pur intentionata...

El: - Nu credeam ca o sa mai vii (cateva momente de pauza, timp in care trage cu sete dintr-o tigara). A trecut ceva timp de cand nu am mai venit aici. Nu am avut curaj. Credeam ca sunt mai tare dar se pare ca sunt un om slab.

Ea: - Nu spune asta! ( El inca nu se uita la ea si bea dintr-o sticla de votca)

Ea: - Vad ca te-ai apucat de baut!

El: - Imi era dor de tine. Parca mai ieri eram doi oameni fericiti facandu-ne planuri de viitor, iar acum au ramas doar amintirile si visele neimplinite.

Ea: - Nu trebuie sa ne mai vedem niciodata! Trebuie sa fii tare! Trebuie sa mergi mai departe! Lucrurile se vor rezolva! O sa vezi...

El: - Nu pot si nu vreau sa merg mai departe!

Ea: -Trebuie! Pentru noi trebuie sa faci asta!

El: - Pentru noi? Nu intelegi ca nimic nu mai are sens acum? Nu intelegi ca tot ce aveam, erai tu? Nu intelegi ca...(se uita spre Ea dar, Ea deja disparuse). Isi pune capul in maini si incepe sa planga scurt si rapid.

Vocea ei persista si acum in mintea lui, iar cuvintele ii lovesc tamplele ca niste ciocane: "Trebuie sa fii tare. Trebuie..." 

Realizeaza ca dulcea lui iluzie s-a dus, s-a dus si nu se va mai intoarce. Era timpul sa treaca mai departe, sa se maturizeze, sa zambeasca mai mult si sa uite trecutul. Nu are nimic de castigat daca isi traieste viitorul prin prisma trecutului. Dar Ea care nu mai e. Viermii oricum demult au ros si ultima farama de umanitate din sufletul ei plin. Ea cui ii ramane? ... Si atunci El zambind isi da seama ca acele cuvinte, de fapt, erau pentru Ea: "Trebuie sa fii tare"...

Soldati cu suflete de plumb...

"Odihneste-te in pace copil rupt din mine, caci de maine chiar eu voi fi dat uitarii de un "eu" de maine."

Oamenii se nasc, mor, trec pe langa mine ca niste umbre, fara forma, fara glas. Inert zambesc, din reflex catre voi, dar oare stim sa ne bucuram cu adevarat de clipele mici, banale, dar care fac de cele mai multe ori diferenta intre depresie si normalitate, intre decadere si echilibru. Stim sa apreciem oamenii buni din jurul nostru? Stim sa ne bucuram din suflet pentru omul de langa noi, asa cum ne bucuram cand eram copii, sau suntem doar niste egoisti perfizi si "zambim in barba" contempland la esecurile celorlalti. Raportandu-ne mai usor la ceilalti decat la noi, negand insasi existenta vietii lasand totul la voia intamplarii.

Ca intr-un dans perfid al mortii, soldati cu suflete de plumb imi joaca feste. Capul imi e prea greu sa-l mai tin pe umeri sau poate trupul imi e vlaguit de povara. Apasa timpul pe umerii mei si pentru o clipa realizez poate ca dincolo de jocul nefiresc al vietii moartea vine ca o izbavire pentru unii dintre noi. A fost doar o idee rapida, am alungat-o repede. Metroul se apropia rapid de peron, atat de simplu ar fi fost! Dar copilul din mine a fost aruncat acolo pe sine. A murit! Nu mai este... Cu ultimele puteri ma apuca de pantalon, incercand sa se suie pe peron. Il lovesc fara mila, cade si imi zambeste de acolo de jos. Stie ca deja l-am iertat si ca el nu imi mai apartine. Metroul pleaca din statie si odata cu el ultimele ganduri inocente.

Stiu ca parca acel "copil din mine" avea un nume candva. L-am uitat, asa cum am uitat cine eram si cine voi fi. Bine ca stiu cine sunt acum. Ce usurare! Dar chiar! Cine sunt? Oh, copile! Ce am facut? Ma vei ierta oare pentru ce am facut? Pentru timpul pe care ti l-am furat, pentru toate visele pe care ni le-am zdrobit?

Dincolo de grotescul situatiei, timpul precum un metrou va veni si peste mine si aidoma copilului din mine voi fi si eu strivit sub rotile lui grele si in incercarea mea disperata de a ma salva ma voi agata de pantalonul unui batran, de o speranta, dar totul se va sfarsi. "Eu-ul" meu de acum va fi la mana unui "eu-batran", si nu se va uita la mine, asa cum eu nu m-am uitat la acel "eu-copil". Odihneste-te in pace copil rupt din mine, caci de maine chiar eu voi fi dat uitarii de un "eu" de maine...

Tara pe care nu mi-o recunosc...

O postare atipica pentru blogul meu. Dar situatia de fata ma obliga. Sunt intr-o tara acum pe care nu o recunosc. O tara care pentru mine inceteaza sa mai existe usor, usor. Unde sunt romanii care odinioara la cel mai mic semn de umilinta se ridicau si luptau. Unde sunt oamenii care ar fi murit pentru o simpla idee, pentru un simplu ideal de libertate. Nu mai simt patriotism, nu mai simt nimic...doar indiferenta. Vreau sa ma trezesc si sa realizez ca de fapt totul nu e decat un cosmar. Ce se intampla cu copii care vin din urma? Incotro ne indreptam cand de fapt viitorul nostru inseamna regres. Ne autodistrugem cu mentalitati care nu ne apartin. Cel putin eu nu ma mai regasesc in mentalitatea acestei tari. De ce? Imi e un dor de tara, un dor aproape stramosesc. Voi sa-mi dati tara pe care mi-ati luat-o! Va conjur sa redati Romania...Romaniei. Va rog sa redati tara oamenilor care au varsat sange pentru libertatea voastra. Redati tara oamenilor care stiu sa tina stindardul sus nu celor care nu ma reprezinta. M-am saturat sa privesc cum devin strain in propria tara. Nu e un manifest pentru revolta. E un apel la normalitate. Voi cei putini care cititi aceasta postare, nu uitati ca Romania nu este ceea ce se intampla "astazi". Sper sa fie ce o sa se intample "maine" ca deja ce a fost "ieri" este uitat si demult  ingropat in mizeria sufletelor goale. O sa-mi cer iertare pentru voi dar sper ca strabunii nostri sa va ierte caci peste ani istoria o sa va uite. Uitati-va la parintii vostri si multumiti-le ca suntem in "democratie" iar peste ani sa le povestiti copiilor vostri cum ati "luptat" voi pentru libertate. Poate in cele din urma o sa stim sa invatam si din greseli. Momentan Romania este tara care nu-mi  apartine si peste ani sper sa fie macar tara care sa le apartina copiilor nostri. Romania acum este o tara cu istoria uitata si batjocorita de proprii ei copii...

Ziua in care totul s-a stins....

Te-ai gandit vreodata cum o sa fie ziua in care totul se va sfarsi? Ganduri, sperante, vise, ura, teama...Nimic nu o sa mai conteze. Oare o sa-ti vezi viata asa ca intr-un film mut? De la copilarie pana in ultima clipa faptele bune si rele o sa-ti apese tampla intr-o zvacnire brutala, reamintindu-ti de tine si ca viata este atat de efemera? O sa poti oare sa-ti ceri iertare pentru toate relele facute, iar iertarea sa izvoreasca din suflet? Oare ultimele guri de aer vor fi precum ultima tigara? Cine te va tine de mana in momentul in care ultimele picaturi de viata se vor evapora din tine? Teama ori resemnare sau ce sentimente ascunse o sa-ti zgarie sufletul? Sa ne inchidem in noi si sa zambim pentru ca poate maine de fapt va fi niciodata...

Somnul ratiunii pure...

Uneori, ochii mei sunt orbi şi nu pot vedea lumina...Abandonat într-o cameră rece, intins pe podea, zambesc. Oasele mele încep sa se zdrobească sub presiunea gândurilor. O imagine perfida, ascunsa se joaca cu mintea mea. Himera devine din ce in ce mai reala, imbratisandu-ma, simtindu-i rasuflarea rece inghetandu-mi sufletul. Secundele devin ore, orele... zile. Ma strange la piept si nu-mi da drumul. Ma zbat, dar in zadar, gheara de gheata a pus stapanire pe sufletul meu. Teama, ura si resemnare imi devoreaza carnea precum niste viermi. Zidurile se inalta din ce in ce mai mult, lumina devenind din ce in ce mai mica pana si ultimul crampei se stinge. Ma las prada gandurilor, incercand sa ma regasesc. Durerea devine insuportabila...O, tu ! Deget de monstru ce apesi pe tamplele mele, slabeste stransoarea! Tu himera cu chip angelic, incearca sa-mi dai drumul de la inaltimea gadurilor si elibereaza-ma de povara ratiunii prin darul uitarii...Incerc sa ma lupt cu temerile mele, incerc sa ma lupt cu fiinta imensa ce ma doare ca o rana, rod al gandirii putrezite. Amalgam de sentimente si de trairi care ucid si ultima farama de copilarie si de copil din mine... Da-mi drumul himera! Sunt gata sa pasesc cu pasii nesiguri prin viata muritorilor. Sunt gata sa uit, sa las ratiunea deoparte, sa iubesc si sa urasc, sa zambesc si sa plang...Sunt gata sa deschid usa si sa las sa mai intre oameni si in lumea mea ....Sunt... GATA !

Diferenta naste ura...

Incercam din rasputeri sa facem lucrurile pe care ni le dorim dar sfarsim prin a face opusul lor... Sunt momente in care mergem in deriva nestiind exact ce e mai important in viata, sfarsind apoi intr-o mare de regrete. Renuntam sa mai visam, renuntam sa mai speram si uitam sa fim fericiti. Cadem prada singuratatii atat de usor si la fel de usor ne inconjuram cu "prieteni". Cuvintele ne-au fost date pentru a masca sentimentele si gandurile, nu pentru a le exprima. Este trist dar mult prea adevarat. De cate ori nu ati vrut sa va exprimati sentimentele pure si din pacate cuvintele au reusit sa ucida gandul iar faptele sa ucida gesturile ... Suntem obisnuiti sa mintim si mai ales suntem obisnuiti sa devenim reci, calculati iar din lasitate uitam sa ne asumam responsabilitatea faptelor noastre. Nu suntem asa de diferiti, dar ura si falsitatea ne invenineaza si ne otravesc spiritul si gandirea. Cuvintele noastre ajung sa nu mai aiba nicio valoare iar faptele noastre nu tradeaza nimic altceva decat gandul perfid si razbunator. In final oricum toti nu vom ajunge decat paginile unei carti de istorie prafuite: unii in statistici, reprezentati de numere iar altii vor scrie istoria. Depinde de voi sa va schimbati viata si micul univers ce va inconjoara...Nu mai traiti in falsitate pentru ca "diferenta" naste ura iar ura naste ura....

Autoportret...

Cearcanele de sub ochi stau marturie noptilor pierdute. Mainile tremurande de ura duceau tacticos o tigara spre gura, de altfel scrumiera era plina. Iese...Nori grei apasa pe umerii lui putin lasati. O ploaie rece ii biciuieste fata, care in ciuda tineretii lui este deja brazdata de riduri. De sub fes ii ies pletele. Tamplele-i sunt albite parca de timp, timp care nu prea a avut rabdare cu el. Paseste nesigur pe caldaramul murdar. Oameni, siluete, trec agale pe langa el. Nu vede nimic, priveste in gol, fix, gandurile lui sunt departe. Ochii sunt singurii care nu tradeaza sufletul. Acolo in adancul lor mai exista speranta. Tineretea din ei inca nu a murit. Parca o flacara plapanda inca mai arde in ei. Se opreste pentru o clipa. Ceva sau cineva i-a atras atentia. I s-a parut ca in masa de oameni a recunoscut o persoana. Se insela...Era singur. Nimeni nu-l cunoaste dar parca toti il privesc cu mila, prieteneste chiar. Strange din pumni, stiind ca in spatele mastilor aparent prietenoase si vesele se ascund adevarate grimase inveninate ...Vrea sa strige, dar galsul nu-i razbate... Atunci ingenunchind cu pumnii stransi se uita la cer. Isi cerea iertare pentru noi cei multi. Pentru noi care ne ascundem mereu in spatele unor masti false din ceara. Ne ascundem pana si de noi insine...

Poate va regasiti in acest autoportret...

DE CE ?

De ce am uitat sa zambim? De ce ne nastem si in acelasi timp, de fapt incepem sa murim? De ce cautam lucruri nedefinite? De ce tii o arma in mana si ne vorbesti de pace? De ce vorbim de moarte cu zambetul pe buze? De ce sa uitam cand, de fapt, abia incepem sa descoperim? De ce ne blazam? De ce ne ingropam copiii? De ce lasam privirile in pamant cand ne intalnim? De ce ne gandim la maine ca la un "ieri "? De ce credem in "ei" si nu in "noi"? De ce ne pierdem in prea multe cuvinte? De ce ne legam la ochi si mergem in cercuri? De ce ne legam, strans, la pamant, cu lanturile tacerii si ale indiferentei? De ce timpul nu poate sa ne apartina? De ce ne lasam cuprinsi de vina si ura in acelasi timp? De ce ne lasam judecati? De ce papusarul nu mai trage de sfori ca alta data? De ce murim? De ce mai traim? De ce.....?

PS: NU imi raspundeti mie la aceste intrebari... raspundeti-va singuri in fata oglinzii... si DA lista poate continua....

Zeul decazut in uitare...

A mai trecut un an... Frumos. Urat poate.. Multi dintre noi nu am simtit cum a trecut. Multi am ramas doar niste copii. Multi nu ne-am mai nascut... Sau renascut. Unii asteptam noul an pentru a ne recladi gandurile, visurile. Multi speram la mai bine. Deja imi pare aiurea sa scriu de un alt OM care a trecut noul an in tacere (RIP - TOM - DODIEZ)... Asa ca o sa scriu de noi cei multi. Noi cei care ar trebui sa ducem stindardul normalitatii mai departe. O sa incerc sa par un OM... La fel ca voi... Stiu ca pare enervant sa tot pun puncte de suspensie... Dar imi place sa poti sa suspenzi gandurile intr-un nou infinit... Sa poti sa vezi un nou orizont...Vorbesc aiurea pentru ca toti am vorbit aiurea in anul care a trecut... Toti am gandit aiurea... Poate o sa scriu si eu un blog normal, cand totul o sa fie normal... Cand oamenii normali or sa inceteze sa dispara, si noi cei multi o sa incetam sa devenim igonranti. O sa incetam sa devenim perversi. Sa realizam ca lumea oricum se intampla in timp ce noi traim... Si fara noi... Totul oricum se invarte si la un moment dat o sa ajungem la inceput. O sa vedem inceputul si sfarsitul gandului, inceputul si sfarsitul visului... O sa realizam ca lumea merge si fara NOI...Vom fi ZEII cazuti in uitare... Zeii care vor cauta a lor lume sa o subjuge, si nu o vor mai gasi in negura timpului...

O poveste inceputa si neterminata...

Ce ciudata e viata! Cand crezi ca ai tot timpul din lume realizezi, de fapt, ca totul poate dura doar o secunda... M-am intalnit cu ea acum 2 luni. Totul parea ca este in regula, ca de obicei plina de viata, dar doar parea...Am vorbit putin despre ce carti am mai citit, am facut cateva recenzii la "rece" si cat mai succint. I-am povestit de ideea mea de a pleca in padurea "Hoia-Baciu" din Cluj. Parea incantata de idee si zambind mi-a spus sa am grija de mine. I-am raspuns in treacat sa nu-si faca griji pentru mine si ca imediat ce ma intorc din Cluj o sa-i arat tot ce am filmat acolo. Poate mai vroiam sa-i mai spun cate ceva, poate trebuia sa-i mai spun ceva, dar oricum consideram ca timpul e de partea noastra...Dar se pare ca m-am inselat amarnic. Timpul a fost doar de partea mea. Timpul ei s-a terminat precum o flacara care inainte de a incepe sa arda violent este stinsa de o ploaie nebuna care se abate din senin intr-o zi calda de vara. Multe lucruri nu au fost spuse intre mine si ea, intre voi toti si ea...Acum nimic nu mai conteaza. Sper sa ne fi iertat pe noi toti cei care te-am ranit si ca de acolo de undeva zambesti la fel ca ultima data cand ne-am intalnit...Sper sa zambesti pentru ca meriti...pentru ca meritai...Las aceasta postare neterminata pentru ca la fel a fost si viata ei: o poveste inceputa si neterminata...

R.I.P.- 21.04.1988 - 06.04.2010

Eu sunt nascut din ura...

Sunt nascut din ura si conceput din iubire... Doua sentimente atat de opuse dar totusi atat de asemanatoare... Ura e ca un copil care tanjeste dupa tot ceea ce ar putea atinge, pe cand iubirea e ca un copil cuminte dar total neindemanatic care distruge tot ceea ce atinge... Am fost acuzat ca scriu prea "negru", prea pesimist, dar poate ca e timpul sa privim lucrurile si asa cum sunt, nu numai sa le colorom pe toate in roz cand de fapt lumea are si nunte de gri, negru. Singurul lucru pe care mi-l reprosez pana acum e ca am lasat ura sa-mi acapareze mai mult decat trebuia din viata. Cuvantul "ura", acest sentiment de altfel pe cat de distrugator pe atat de constructiv, trebuia sa exprime altceva.

Cuvantul "ura" este mult prea simplu si mult prea inexpresiv pentru a exprima trairile atat de puternice care te rascolesc in momentele de manie si in momentele in care viata nu mai e asa de "roz" precum o vad toti ignorantii (optimistii), care invelesc mereu totul intr-o lumina vesela, calda... Trebuie sa facem diferenta dintre bine si rau, dintre ras si plans. Sa radem cand e de ras. Sa plangem cand e de plans. Sa uram cand e de urat si sa iubim cand e de iubit. Poate exista un motiv intemeiat pentru care eu simt ca ura e un sentiment mai nobil si mai curat decat iubirea, poate doar simplul fapt ca eu m-am nascut din ura sau poate ca voi m-ati transformat. Sau poate asa stiu eu sa iubesc... Cu ura!

Si finalul este unul la fel de pesimist pentru ca eu nu stiu sa scriu altfel. Viata nu m-a invatat sa scriu altfel. Puteti sa ma condamnati pentru asta? Poate ca da. Dar cine va da acest drept mai ales ca toti sunteti de acord cu mine in adancul sufletului vostru, numai ca nu aveti taria de caracter de a recunoaste acest lucru. Poate si voi sunteti nascuti din ura. Cine stie... Poate intr-o zi noi toti vom afla...

Zambet fals spre neant...

Ma uitam zilele trecute la oameni... Oameni goi fara nicio expresie. Fara speranta asa erau majoritatea. Restul se ascundeau in spatele unor zambete false. Erau ca niste pescarusi orbi cu aripile frante care incercau sa se ridice deaupra apei, intr-o zi de furtuna. Vedeam oamenii exact ca intr-un film alb negru, mut, si ma uitam spre cer asteptand sa vad mainile enorme care manevrau aceste papusi. Asteptam sa vad papusarul care tragea de sfori.. Nu era... Doar un cer plumburiu, innorat... Se pare ca si papusarul s-a intristat si ne-a lasat. Parca suntem ai nimanui, obercaind prin intuneric cautand ceva, candva, undeva... Ma scarbisem de aceasta lume. M-am rupt de realitate atunci. Gandurile mele au zburat incercand sa rupa limitele, sa treaca granitele realitatii crude. Eram acum ca un zmeu, pe timp de furtuna, manevrat de un copil naiv. M-am lasat prada vantului zburand dincolo de granita binelui si a raului, poposind intr-o lume in care timpul nu exista si in care nimic nu se intampla fara un sens... Era lumea mea. Eram doar eu in ea... Dincolo de zambetele false, de lasitatea gesturilor si fericirea mimata...

Copilul din voi...

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de copilul din tine. Mi-e dor de copilul din mine...Copilaria...Ce sentiment, ce stare de mult uitata...A trecut parca o viata de om de cand nu m-am mai simtit copil. Parca am si uitat cum e sa fi copil. E ca un vis frumos copilaria mea. Au ramas doar franturi in minte. Ca un film se deruleaza tot. Doar pozele imi reamintesc ca acele lucruri chiar s-au intamplat si ca acele franturi nu sunt doar rodul imaginatiei mele. E trist cand realizezi ca noi ramanem doar niste poze sau doar niste amintiri prafuite de vreme. E trist cand realizezi ca din momentul in care ne nastem de fapt incepem sa murim...Ne stingem cu fiecare secunda care trece. Si atunci nimic nu mai e ceea ce parea sa fie. Cand ajungi sa realizezi ca pana la urma imbatranesti. Realizezi ca timpul trece mult mai repede decat ti-ai dori. Nu mai esti acel nemuritor. Nu mai esti copilul care nu se temea de nimic. Devii din ce in ce mai mic odata cu trecerea anilor. Devii din ce in ce mai speriat. Nu mai e mana protectoare a mamei. Nu mai e umbra protectoare a tatalui. Ramai singur si asta te sperie. Lumea din jur nu mai e asa prietenoasa cum era in copilarie. Acum ti se pare mai haina, ca un monstru se dasfasoara in fata ta si numai tu esti acolo sa rapui acest balaur. De aceea cred eu ca atunci cand devenim maturi simtim nevoia de a avea pe cineva in jurul nostru. Pe acel cineva care ne tine de mana atunci cand ne este frica. Exact ca in copilarie...
PS: Dedic acest blog mamei care nu m-a nascut, tatalui care nu m-a procreeat si fiului meu nenascut...

Rigor mortis...

Mi-am imaginat o mica poveste. O poveste care nu pare reala dar oricand vi se poate intampla...

"Mergeam spre locul de intalnire. Stiam ca trebuie sa ma intalnesc cu EA. Nu o mai vazusem de ceva timp. Oricum amintirea ei ma batuise atatia ani. Atatea nopti m-am jucat cu fantasma chipului ei. Nu stiam ce o sa-i spun. Imi imaginam ca am sa ma dau de gol. Ca o sa descopere ca dupa atata timp inca o mai iubesc, ca dupa atata timp chipul ei inca este pictat pe sufletul meu. Trebuia sa ne inalnim ca amici.. Nu se putea ca eu inca sa mai tin la ea si in plus ea sa descopere acest lucru. Ar fi fost o slabiciune, o slabiciune care putea sa ma coste... Din nou! In cele din urma macinat de aceste ganduri, presupuneri si indoieli, m-am intalnit cu EA. Dar ce sa vad... Nu mai era EA. Era doar o... ea... si atat... Ceva s-a rupt atunci in mine si am relizat ca atata timp am tinut ca pe o icoana ceva care nu era nici pe departe sfant. Am idolatrizat ceva care acum nici nume nu pare sa mai aiba. Se schimbase ea poate. Sau poate eu. Cine stie. Ma uitam si incercam sa gasesc argumentele prin care sa-mi explic cum de am putut sa tin atata timp la o idee. La o fantasma. Am realizat ca iubirea e ca un drog. Te face sa halucinezi, iti ia mintile si iti deformeaza realitatea. Ar trebui interzisa. Priveam chipul ei si tot ce imi aminteam eu despre ea se risipea, ca nispul in adierea usoara a vantului. Toate amintirile despre noi, acum imi reveneau ca niciodata ca intr-un film prost, mut. Toate defectele pe care inainte le ignorasem acum imi pareau asa de mari, atat de titanice. Si totusi unde este EA? Cine este aceasta "ea", care ia luat locul? Nu mai intelegeam nimic... Am preferat sa ma ridic, sa ma scuz si sa plec departe de ea. Departe de trecut, departe de fantasmele si de demonii care m-au bantuit atata timp...


PS: Aceasta povestioara este dedicata "extraordinarei sarbatori": " Valentine's day"