Dincolo de strigatul neputintei

"Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina, dar care in cele din urma se va stinge si ea". 

Raza de lumina a lampii unui batran, uitat in strada de un sistem ticalosit si de oamenii-neoameni, as adauga eu. Este povestea celor multi, povestea unui batranel simplu care are cel mai mare "acoperis" deasupra capului - cerul. Povestea incepe intr-o luna de mai, primavara tarzie, cand seful de sectie il anunta ca se afla printre cei disponibilizati. Nimeni nu mai avea nevoie de serviciile si de experienta lui, intr-o lume in care valorile sunt inlocuite de non-valori. "Vor fi salarii compensatorii", i s-a spus, dar el un om activ inca, in ciuda celor 55 de ani, nu putea accepta asa ceva, dar in final resemnarea a venit ca o obligatie. A urmat o perioada grea de acomodare cu statutul de somer, el un om activ, un inginer care toata viata s-a dedicat profesiei. Nici la inmormantarea sotiei nu a ajuns, prins fiind intr-o delegatie. La moartea unicului fiu, cu lacrimi in ochi povesteste, ca a reusit sa ajunga fix cand "il acopereau cu pamant" pentru vesnicie. 

Respira sacadat, incearca sa se adune putin, isi sterge lacrimile de pe fata brazdata de riduri cu palmele-i murdare si continua sa isi spuna povestea vietii scrisa pe alocuri de altii...

Dupa o perioada lunga de "ratacire", eu as numi-o depresie, timp in care unicul sau prieten era alcoolul, s-a imbolnavit grav si nu mai putea avea grija de el. Atunci o familie de "binevoitori" au promis ca vor avea grija de el "pana cand moartea ii va desparti", doar ca aveau nevoie de o garantie in schimbul "omeniei": casa. Lucrurile pareau ca intra in normalitate, el acceptase statutul de somer si astepta ziua in care va deveni pensionar cu acte in regula. Numai ca ce nu intelegea batranelul, in naivitatea lui, e ca acea normalitate era de fapt "normalitatea" impusa de altii, o normalitate ticaloasa si plina de venin. La nici o luna dupa perfectarea actelor de vanzare-cumparare, cand s-a intors din parc a vazut ca yala fusese schimbata.

A urmat o perioada lunga de procese, batai incasate doar pentru simplul motiv ca dorea sa isi duca restul zilelor in casa sa. Nu a avut castig de cauza in proces, iar acum dupa 3 ani de stat pe strazi, doar amintirile au mai ramas din ceea ce odata era o viata normala, banala pe alocuri, a unui OM normal. Nu cerseste, ci doar sta chircit intr-un colt, rezemand zidul unei cladiri. La finalul discutiei imi zambeste si imi spune cu lacrimi in ochi ca speranta nu a murit: "Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina pentru toti", "dar care in cele din urma se va stinge si ea", as fi vrut sa adaug. 

M-a impresionat profund acest om, care in ciuda la tot ce i s-a intamplat in viata a reusit sa isi pastreze o urma de speranta, a reusit sa isi pastreze demnitatea si poate mai presus de orice, este mai uman decat multi altii.

A pierde normalitatea si apoi sa realizezi cat de mult a contat cred ca este extrem de dureros. Dar poate, nu e mai dureros sa pierzi increderea in oameni? Sa stii ca pentru tine din acel moment omenirea a murit tacut si astepti doar trecerea in intuneric, raza lampii invechite se va stinge plapand si usor, exact cum viata batrnelului s-a rezumat in cateva minute, in cateva amintiri relatate printre lacrimi...