Thursday 30 July 2015

Pasari oarbe pe un cer fara sfarsit

Aceasta este o poveste, dar la fel de bine poate fi povestea ta, a tuturor. Incepe ca orice alta istorisire, cu “A fost odata…”, doar ca in aceasta poveste inca nu avem un sfarsit, acesta trebuie scris pentru fiecare in parte, in functie de alegerile sale. 

Vine un moment in viata cand, chiar daca ai tot ce iti doresti pe plan profesional, financiar si familiar, parca totusi ceva lipseste. Lumea moderna tinde usor, usor sa se aplatizeze. Totul in jurul nostru se automatizeaza si in acelasi timp, oamenii se transforma in niste roboti. Totul se traieste in viteza, bucuriile si satisfactiile sunt din ce in ce mai mici si putine lucruri ii fac pe oameni sa se opreasca putin din nebunia cotidiana. Din ce in ce mai  putini oameni au sentimentul ala special de parca “timpul parca s-a oprit in loc”. 

Vine un moment in care trebuie sa iesi putin din rand, sa scoti capul din valtoare. Uita-te in sinea ta si intreaba-te care sunt cele mai importante lucruri pentru tine si cat timp le aloci zilnic. Pana la urma, drumul tau in viata, nu trebuie sa fie drumul tuturor. Sa incerci sa fii diferit, sa risti, sa ai o doza de nonconformism sa fii altfel, sa iti pese de lucrurile cu adevarat importante, asta inseamna sa traiesti cu adevarat. 

Cand ai facut ultima nebunie si te-ai decis pe loc sa pleci la mare, de exemplu? Unii ar spune ca programarea in detaliu a unui concediu sau a unor alte activitati este un semn de maturitate si de pragmatism. Dar pana la urma, daca deja stii dinainte cum o sa decurga un lucru, cum poti sa te mai bucuri de micile surprize ale vietii. E ca si cum cineva ti-ar povesti deja filmul la care ai vrea sa te uiti. Poate nu realizezi, dar viata e acum, nu peste 15 ani si tot acum trebuie traita. De cate ori nu ti-ai dorit sa faci diverse lucruri care ar rupe monotonia vietii, dar de cele mai multe ori le-ai amanat, gasind tot felul de pretexte. 

In viata, regretele cele mai mari planeaza asupra lucrurilor pe care nu le-ai facut, nu asupra celora pe care le-ai facut. Si din cand in cand te intrebi “cum ar fi fost daca?”. Trebuie sa iti gasesti acele persoane, lucruri, actiuni care te definesc in viata si sa incerci sa le acorzi cat mai mult timp. 

Poate cel mai pretios lucru pe care il are orice om e timpul, iar totul tine numai de tine sa stii cum sa-l gestionezi. Pentru ca altfel, nu vei fi decat o pasare oarba pe un cer nesfarsit ce zboara in cercuri infinite, fara o directie anume.


Asadar, analizeaza-ti viata si incepe sa acorzi mai multa importanta drumului tau si lucrurilor care sunt cu adevarat importante pentru tine. Deschide ochii, nu o sa te doara! 

Mic experiment video

Wednesday 27 August 2014

De ce uram femeile?

Femeile sunt deseori numite "sexul slab", dar sa nu uitam ca aceasta afirmatie nu mai are acoperire de ceva vreme. Nu fac referire la forta fizica, ci la cea psihica, aceasta fiind de multe ori mult mai importanta. Daca barbatii pot face fata mai usor unor situatii foarte stresante sau dureroase pe termen scurt, este stiut faptul ca femeile se descurca mai bine pe termen lung, ca intr-un concurs de  anduranta. Ele gasesc mereu forta necesara de a isi reveni chiar si atunci cand totul pare pierdut. Multi ma vor blama, altii imi vor da dreptate, insa eu m-am hotarat sa fac un "decalog" cu motivele pentru care femeile sunt enervant de bune, obligandu-ne uneori sa le iubim cu ura si sa le uram cu iubire.

De ce uram femeile?

1. Pentru ca iubesc mult si intens, iar cand e cazul urasc inzecit mai mult.

2. Pentru ca reusesc cu un simplu zambet sa ne faca ziua mai buna si la fel de bine cu un singur gest ne pot darama Universul.

3. Pentru ca pot fi mame, sotii, prietene si, de ce nu, amante iubitoare. Toate in acelasi timp.

4. Pentru ca mereu zambesc cand totul merge rau, ele avand deja un plan prin care sa rezolve problemele. Chiar daca planul inseamna uneori sa ne gaseasca pe noi vinovati.

5. Pentru ca mereu isi doresc mai mult, mai bine, chiar perfectiunea. Chiar daca sunt constiente ca noi nu suntem perfecti.

6. Pentru ca oricat de multe vise s-ar spulbera si oricat de multe planuri ar esua ele gasesc mereu
taria de a se ridica din propria cenusa. Chiar daca cenusa se afla pe umerii barbatului.

7. Pentru ca nimicul feminin este cel mai cuprinzator nimic din viata noastra.

8. Pentru ca atunci cand merg la cumparaturi mereu se gandesc sa ne cumpere si noua cate ceva. Doar e la promotie!

9. Pentru ca ele se bucura si la micile placeri ale vietii, dar se enerveaza daca placerile sunt prea
ieftine.

10. Pentru ca sunt femei si ne iubesc neconditionat. Chiar si atunci cand le dedicam acest "decalog".

Acest material este un pamflet si orice asemanare cu realitatea este pur intentionata...

Wednesday 19 March 2014

INFOGRAFIC Catedrala Mantuirii Neamului - pe repede inainte

Finantarea construirii Catedralei Neamului ramane un subiect controversat pentru public si delicat pentru Patriarhie. Intr-un an s-au inregistrat, pe site-ul "construim catedrala" (anul 2012 n.red), numai 766 de donatii private. Deci grosul banilor au venit de la Guvern (anul trecut, 19 milioane de lei), de la primariile de sector si de la Primaria Generala Bucuresti (18 milioane de lei, similar cu 2011).

Urmariti in infograficul urmator cateva cifre relevante.



Surse: stirileprotv.ro, wikipedia

Friday 24 January 2014

Noi suntem morti pentru lumea de afara...

Vineri dimineata. Ne uitam la ceas: 8:15. Realizam ca nu mai prindem vaporul de si jumate' din Ierissos. Schimbam planul si ne orientam rapid spre feribotul care pleaca la 9:45 din Ouranoupoli. Sunt doar 15 km de asfalt si in plus, peisajul este superb. Dreapta munte, stanga Marea Egee. Vremea nu prea tinuse cu noi pana atunci. Peste 400 de km am condus pe o ceata teribila si astfel cei 830 de km i-am parcurs in 13 ore si ceva. Nimic nu mai conteaza acum. Am ajuns in Ouranoupoli si ne-am dus sa ne ridicam Diamonitirul (un permis special, un fel de viza, pentru a intra pe Muntele Athos, care se obtine usor daca te invita cineva de la cele 20 de manastiri care sunt pe Sfantul Munte), fara de care nu puteam intra in Athos.

In cele din urma luam Diamonitirul si ne indreptam catre casa de bilete pentru a lua un tichet pentru vaporul de 9:45. Am luat bilete pana in Xenofont, acolo unde ne astepta o masina de la chilia Colciu, locul unde urma sa stam mai multe zile. In drum spre vapor, fix pe ponton ne-a oprit un echipaj de politie si ne-a legitimat. Ne-au spus ca e un control de rutina. Poate paream suspecti cu pantalonii de camuflaj si dupa orele de nesomn. Sau poate mimau munca si trebuiau sa demonstreze ca fac ceva, mai ales ca in Ouranoupoli rata infractionalitatii este extrem de mica. In cele din urma ne-am urcat pe feribot si asteptam cu nerabdare sa ajung pentru prima data pe Muntele Athos, denumit si Sfantul Munte sau Gradina Maicii Domnului.

Dupa aproape doua ore am ajuns si in Xenofont. Aici este si o manastire frumoasa unde se pastreaza numeroase moaste si obiecte cu valoare istorica. In total, pe muntele Athos, sunt 20 de manastiri, dar niciuna nu este romaneasca. In afara de greci, doar rusii, sarbii si bulgarii au manastiri. Chiar si asa, schitul romanesc Prodromou este mai mare decat multe alte manastiri. Nu intru in detalii legate de motivele pentru care nu avem o manastire romaneasca. Drumul din Xenofont pana la chilia Colciu dureaza aproape o ora si jumatate cu masina si aproape 3-4 ore pe jos.

Chilia Sfantul Gheorghe - Colciu, locul unde am fost primiti cu bratele deschise de calugarii romani, apartine de Manastirea Vatoped (aici se gaseste braul Maicii Domnului si capul Sfantului Ioan Gura de Aur) si este pozitionata in regiunea Kapsala. Avand un paraclis inchinat Sfantului Gheorghe, chilia este una dintre cele mai mari chilii romanesti din intreg Sfantul Munte Athos, in ea locuind in jur de zece calugari. Pe drumul spre chilie pot fi zarite in departare, manastirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron si Filoteu.

Viata calugarilor de la chilia romaneasca se desfasoara intr-o armonie perfecta cu mintea si spiritul. Rugaciunea este imbinata cu muncile zilnice. Cu toate ca nu exista curent electric sau gaze in Athos, calugarii au reusit sa doteze chilia cu tot ce este necesar unui trai bun. Un generator asigura curentul electric necesar atelierelor, iar o centrala pe lemne asigura apa calda. Sobele sunt folosite pentru caldura, iar lampile pe gaz sunt preferate in detrimentul becurilor pentru a lumina camerele chiliei. Imbinarea este perfecta intre modernism si arhaism. Este de ajuns sa stai cateva momente de vorba cu un calugar si iti vei da seama ca lucrurile sunt total diferite fata de ce se intampla in Romania, in ceea ce priveste religia si ortodoxismul.

Aici timpul trece altfel, parca mistic. Linistea din jur, lipsa semnalului la telefon iti da senzatia de izolare de lume, o izolare care parca te impinge la meditatie, la introspectie. Cred ca pana la urma asta e cel mai important lucru. Sa incercam sa ne reintoarcem in noi, sa ne redescoperim, sa vedem cum ne-am transformat de-a lungul timpului. Uneori aveam impresia ca langa mine e copilul care eram acum ani buni si care imi reamintea ce planuri imi facusem atunci. Si parca eu eram acum ca un tata al copilului de atunci. Eul copil imi punea tot felul de intrebari despre viata noastra si eu ii raspundeam. Purtam un dialog cu mine, incercand sa descopar ce sunt eu acum si in ce directie ma indrept. O senzatie greu de descris, mai ales noaptea, cand privind cerul senin, plin de stele, simteam cum totul devine coplesitor.

In loc de incheiere as vrea sa redau cu aproximatie un mic dialog pe care l-am avut cu unul dintre calugarii de la chilia Colciu:

- Noi, pentru lumea de afara, am murit. 
- De ce? 
- Noi, in momentul in care venim pe Sfantul Munte murim pentru cei dragi, pentru cei pe care ii cunoastem. Ne dedicam exclusiv divinitatii. Asta este sacrificiul pe care un monah trebuie sa il faca. Viata pamanteasca este doar o mica picatura din ceea ce inseamna viata in adevaratul ei sens...

Thursday 26 September 2013

Razboiul in doi - sau cum sa te lupti cu tine insuti

Vine o zi cand pana si papusile se razvratesc impotriva papusarului, iar rezultatul este unul odios...


Analizand de-a lungul timpului mai multe cupluri, am ajuns la concluzia ca o relatie, de cele mai multe ori, duce inevitabil la un razboi de dominare. Ambii parteneri incearca sa-si impuna valorile, punctul de vedere sau stilul de viata, fie evident, in forta, fie subtil, la nivel psihologic. Poate ca multi care sunt intr-o relatie acum, din orgoliu sau fie nu au curajul sa recunoasca, nu imi vor dreptate. Vor spune ca vorbesc din propriile experiente si totul este subiectiv. Poate asa e, dar pana la urma aproape orice relatie este una subiectiva, bazata pana la un anumit nivel pe egoism, sa ne fie noua mai bine, sa incercam sa punem Universul in miscare si sa se roteasca in jurul nostru.

Oare nu ne place sa ne construim o lume ideala in jurul nostru, unde toti cei care intra au un rol bine invatat, bine determinat, iar miscarea scenica trebuie sa fie bine prestabilita si sa nu existe loc de improvizatii, pentru ca nu e asa, mereu dorim sa stim ca detinem controlul. Ori daca o persoana isi impune setul de reguli si de valori in universul nostru parca "piesa de teatru" se transforma intr-o improvizatie si asa ajungem sa ne panicam, sa devenim speriati si sa reactionam din ce in ce mai fals, mai departe de realitatea noastra interioara. Dar poate ca un astfel de "razboi", pornit din dorinta de dominare, nu e altceva decat o frustrare interioara, prin care incercam sa ne ascundem defectele noastre. Incercam sa gasim perfectiunea in imperfectiune, sa gasim lucrurile care lipsesc din noi proiectandu-le si sadindu-le in altii. 

Si astfel partenerul nostru de relatie devine o reflexie a noastra in oglinda mintii si vedem in el poate defectele noastre si incercam sa le corectam in loc sa incepem prin a ne corecta pe noi insine. Sa gasesti un echilibru intr-o relatie este extrem de greu, daca nu cumva imposibil. Mereu va exista un dezechilibru mai mult sau mai putin evident. Un partener e mai visator, celalat mai pragmatic, unul iubeste marea, celalat o detesta... Pana la urma aceasta lupta de impunere a unui punct de vedere nu este altceva decat un razboi cu propria conditie, cu propria persoana. Se presupune ca daca lasi mai mult de la tine, esti o persoana slaba, daca cedezi fara lupta nu stii sa-ti sustii valorile si principiile si prin urmare ai nevoie sa inveti din nou si sa te redefinesti ca persoana, sculptat fiind sub atenta supraveghere a celuilalt. Si cand transformarea se produce, devii un om fals, devii altcineva si in mixul asta la randul tau devii imprevizibil, iar partenerul tau devine la fel de speriat si se retrage... 

Se retrage cu regretul ca nu ai fost ceea ce a cautat, dar de fapt nu realizeaza ca tu mereu ai fost acelasi, mereu ai avut aceleasi idealuri si principii, dar care au fost suprimate in goana dupa dominare. Si cand nu reuseste sa se transforme pe sine alege sa fuga, abandonandu-si "creatia"... 




Friday 20 September 2013

Dincolo de strigatul neputintei

"Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina, dar care in cele din urma se va stinge si ea"

Raza de lumina a lampii unui batran, uitat in strada de un sistem ticalosit si de oamenii-neoameni, as adauga eu. Este povestea celor multi, povestea unui batranel simplu care are cel mai mare "acoperis" deasupra capului - cerul. Povestea incepe intr-o luna de mai, primavara tarzie, cand seful de sectie il anunta ca se afla printre cei disponibilizati. Nimeni nu mai avea nevoie de serviciile si de experienta lui, intr-o lume in care valorile sunt inlocuite de non-valori. "Vor fi salarii compensatorii", i s-a spus, dar el un om activ inca, in ciuda celor 55 de ani, nu putea accepta asa ceva, dar in final resemnarea a venit ca o obligatie. A urmat o perioada grea de acomodare cu statutul de somer, el un om activ, un inginer care toata viata s-a dedicat profesiei. Nici la inmormantarea sotiei nu a ajuns, prins fiind intr-o delegatie. La moartea unicului fiu, cu lacrimi in ochi povesteste, ca a reusit sa ajunga fix cand "il acopereau cu pamant" pentru vesnicie. 

Respira sacadat, incearca sa se adune putin, isi sterge lacrimile de pe fata brazdata de riduri cu palmele-i murdare si continua sa isi spuna povestea vietii scrisa pe alocuri de altii...

Dupa o perioada lunga de "ratacire", eu as numi-o depresie, timp in care unicul sau prieten era alcoolul, s-a imbolnavit grav si nu mai putea avea grija de el. Atunci o familie de "binevoitori" au promis ca vor avea grija de el "pana cand moartea ii va desparti", doar ca aveau nevoie de o garantie in schimbul "omeniei": casa. Lucrurile pareau ca intra in normalitate, el acceptase statutul de somer si astepta ziua in care va deveni pensionar cu acte in regula. Numai ca ce nu intelegea batranelul, in naivitatea lui, e ca acea normalitate era de fapt "normalitatea" impusa de altii, o normalitate ticaloasa si plina de venin. La nici o luna dupa perfectarea actelor de vanzare-cumparare, cand s-a intors din parc a vazut ca yala fusese schimbata.

A urmat o perioada lunga de procese, batai incasate doar pentru simplul motiv ca dorea sa isi duca restul zilelor in casa sa. Nu a avut castig de cauza in proces, iar acum dupa 3 ani de stat pe strazi, doar amintirile au mai ramas din ceea ce odata era o viata normala, banala pe alocuri, a unui OM normal. Nu cerseste, ci doar sta chircit intr-un colt, rezemand zidul unei cladiri. La finalul discutiei imi zambeste si imi spune cu lacrimi in ochi ca speranta nu a murit: "Dincolo de norii negri exista o plapanda raza de lumina pentru toti", "dar care in cele din urma se va stinge si ea", as fi vrut sa adaug. 

M-a impresionat profund acest om, care in ciuda la tot ce i s-a intamplat in viata a reusit sa isi pastreze o urma de speranta, a reusit sa isi pastreze demnitatea si poate mai presus de orice, este mai uman decat multi altii.

A pierde normalitatea si apoi sa realizezi cat de mult a contat cred ca este extrem de dureros. Dar poate, nu e mai dureros sa pierzi increderea in oameni? Sa stii ca pentru tine din acel moment omenirea a murit tacut si astepti doar trecerea in intuneric, raza lampii invechite se va stinge plapand si usor, exact cum viata batrnelului s-a rezumat in cateva minute, in cateva amintiri relatate printre lacrimi...

Google pagerank and Worth

Thursday 8 August 2013

Marche funèbre...

Photo rights: http://www.firsthdwallpapers.com
Cand cuvintele sunt doar un mijloc de comunicare si nu un mod de a exprima esente, atunci distanta dintre adevarata personalitate si falsitate devine din ce in ce mai mica. Se produce un fel de identificare cu propria neputinta si cu propriile frustrari. "Da-i unui om o masca si acesta va spune adevarul", poate asa trebuia sa-mi incep postarea.

Mi-am imaginat o sceneta in care personajele principale sunt fictive si orice asemanare cu realitatea este pur intentionata...



El: - Nu credeam ca o sa mai vii (cateva momente de pauza, timp in care trage cu sete dintr-o tigara). A trecut ceva timp de cand nu am mai venit aici. Nu am avut curaj. Credeam ca sunt mai tare dar se pare ca sunt un om slab.

Ea: - Nu spune asta! ( El inca nu se uita la ea si bea dintr-o sticla de votca)

Ea: - Vad ca te-ai apucat de baut!

El: - Imi era dor de tine. Parca mai ieri eram doi oameni fericiti facandu-ne planuri de viitor, iar acum au ramas doar amintirile si visele neimplinite.

Ea: - Nu trebuie sa ne mai vedem niciodata! Trebuie sa fii tare! Trebuie sa mergi mai departe! Lucrurile se vor rezolva! O sa vezi...

El: - Nu pot si nu vreau sa merg mai departe!

Ea: -Trebuie! Pentru noi trebuie sa faci asta!

El: - Pentru noi? Nu intelegi ca nimic nu mai are sens acum? Nu intelegi ca tot ce aveam, erai tu? Nu intelegi ca...(se uita spre Ea dar, Ea deja disparuse). Isi pune capul in maini si incepe sa planga scurt si rapid.


Vocea ei persista si acum in mintea lui, iar cuvintele ii lovesc tamplele ca niste ciocane: "Trebuie sa fii tare. Trebuie..." 

Realizeaza ca dulcea lui iluzie s-a dus, s-a dus si nu se va mai intoarce. Era timpul sa treaca mai departe, sa se maturizeze, sa zambeasca mai mult si sa uite trecutul. Nu are nimic de castigat daca isi traieste viitorul prin prisma trecutului. Dar Ea care nu mai e. Viermii oricum demult au ros si ultima farama de umanitate din sufletul ei plin. Ea cui ii ramane? ... Si atunci El zambind isi da seama ca acele cuvinte, de fapt, erau pentru Ea: "Trebuie sa fii tare"...

Google pagerank and Worth