Noi suntem morti pentru lumea de afara...

Vineri dimineata. Ne uitam la ceas: 8:15. Realizam ca nu mai prindem vaporul de si jumate' din Ierissos. Schimbam planul si ne orientam rapid spre feribotul care pleaca la 9:45 din Ouranoupoli. Sunt doar 15 km de asfalt si in plus, peisajul este superb. Dreapta munte, stanga Marea Egee. Vremea nu prea tinuse cu noi pana atunci. Peste 400 de km am condus pe o ceata teribila si astfel cei 830 de km i-am parcurs in 13 ore si ceva. Nimic nu mai conteaza acum. Am ajuns in Ouranoupoli si ne-am dus sa ne ridicam Diamonitirul (un permis special, un fel de viza, pentru a intra pe Muntele Athos, care se obtine usor daca te invita cineva de la cele 20 de manastiri care sunt pe Sfantul Munte), fara de care nu puteam intra in Athos.

In cele din urma luam Diamonitirul si ne indreptam catre casa de bilete pentru a lua un tichet pentru vaporul de 9:45. Am luat bilete pana in Xenofont, acolo unde ne astepta o masina de la chilia Colciu, locul unde urma sa stam mai multe zile. In drum spre vapor, fix pe ponton ne-a oprit un echipaj de politie si ne-a legitimat. Ne-au spus ca e un control de rutina. Poate paream suspecti cu pantalonii de camuflaj si dupa orele de nesomn. Sau poate mimau munca si trebuiau sa demonstreze ca fac ceva, mai ales ca in Ouranoupoli rata infractionalitatii este extrem de mica. In cele din urma ne-am urcat pe feribot si asteptam cu nerabdare sa ajung pentru prima data pe Muntele Athos, denumit si Sfantul Munte sau Gradina Maicii Domnului.

Dupa aproape doua ore am ajuns si in Xenofont. Aici este si o manastire frumoasa unde se pastreaza numeroase moaste si obiecte cu valoare istorica. In total, pe muntele Athos, sunt 20 de manastiri, dar niciuna nu este romaneasca. In afara de greci, doar rusii, sarbii si bulgarii au manastiri. Chiar si asa, schitul romanesc Prodromou este mai mare decat multe alte manastiri. Nu intru in detalii legate de motivele pentru care nu avem o manastire romaneasca. Drumul din Xenofont pana la chilia Colciu dureaza aproape o ora si jumatate cu masina si aproape 3-4 ore pe jos.

Chilia Sfantul Gheorghe - Colciu, locul unde am fost primiti cu bratele deschise de calugarii romani, apartine de Manastirea Vatoped (aici se gaseste braul Maicii Domnului si capul Sfantului Ioan Gura de Aur) si este pozitionata in regiunea Kapsala. Avand un paraclis inchinat Sfantului Gheorghe, chilia este una dintre cele mai mari chilii romanesti din intreg Sfantul Munte Athos, in ea locuind in jur de zece calugari. Pe drumul spre chilie pot fi zarite in departare, manastirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron si Filoteu.

Viata calugarilor de la chilia romaneasca se desfasoara intr-o armonie perfecta cu mintea si spiritul. Rugaciunea este imbinata cu muncile zilnice. Cu toate ca nu exista curent electric sau gaze in Athos, calugarii au reusit sa doteze chilia cu tot ce este necesar unui trai bun. Un generator asigura curentul electric necesar atelierelor, iar o centrala pe lemne asigura apa calda. Sobele sunt folosite pentru caldura, iar lampile pe gaz sunt preferate in detrimentul becurilor pentru a lumina camerele chiliei. Imbinarea este perfecta intre modernism si arhaism. Este de ajuns sa stai cateva momente de vorba cu un calugar si iti vei da seama ca lucrurile sunt total diferite fata de ce se intampla in Romania, in ceea ce priveste religia si ortodoxismul.

Aici timpul trece altfel, parca mistic. Linistea din jur, lipsa semnalului la telefon iti da senzatia de izolare de lume, o izolare care parca te impinge la meditatie, la introspectie. Cred ca pana la urma asta e cel mai important lucru. Sa incercam sa ne reintoarcem in noi, sa ne redescoperim, sa vedem cum ne-am transformat de-a lungul timpului. Uneori aveam impresia ca langa mine e copilul care eram acum ani buni si care imi reamintea ce planuri imi facusem atunci. Si parca eu eram acum ca un tata al copilului de atunci. Eul copil imi punea tot felul de intrebari despre viata noastra si eu ii raspundeam. Purtam un dialog cu mine, incercand sa descopar ce sunt eu acum si in ce directie ma indrept. O senzatie greu de descris, mai ales noaptea, cand privind cerul senin, plin de stele, simteam cum totul devine coplesitor.

In loc de incheiere as vrea sa redau cu aproximatie un mic dialog pe care l-am avut cu unul dintre calugarii de la chilia Colciu:

- Noi, pentru lumea de afara, am murit. 
- De ce? 
- Noi, in momentul in care venim pe Sfantul Munte murim pentru cei dragi, pentru cei pe care ii cunoastem. Ne dedicam exclusiv divinitatii. Asta este sacrificiul pe care un monah trebuie sa il faca. Viata pamanteasca este doar o mica picatura din ceea ce inseamna viata in adevaratul ei sens...