Soldati cu suflete de plumb...

"Odihneste-te in pace copil rupt din mine, caci de maine chiar eu voi fi dat uitarii de un "eu" de maine."

Oamenii se nasc, mor, trec pe langa mine ca niste umbre, fara forma, fara glas. Inert zambesc, din reflex catre voi, dar oare stim sa ne bucuram cu adevarat de clipele mici, banale, dar care fac de cele mai multe ori diferenta intre depresie si normalitate, intre decadere si echilibru. Stim sa apreciem oamenii buni din jurul nostru? Stim sa ne bucuram din suflet pentru omul de langa noi, asa cum ne bucuram cand eram copii, sau suntem doar niste egoisti perfizi si "zambim in barba" contempland la esecurile celorlalti. Raportandu-ne mai usor la ceilalti decat la noi, negand insasi existenta vietii lasand totul la voia intamplarii.

Ca intr-un dans perfid al mortii, soldati cu suflete de plumb imi joaca feste. Capul imi e prea greu sa-l mai tin pe umeri sau poate trupul imi e vlaguit de povara. Apasa timpul pe umerii mei si pentru o clipa realizez poate ca dincolo de jocul nefiresc al vietii moartea vine ca o izbavire pentru unii dintre noi. A fost doar o idee rapida, am alungat-o repede. Metroul se apropia rapid de peron, atat de simplu ar fi fost! Dar copilul din mine a fost aruncat acolo pe sine. A murit! Nu mai este... Cu ultimele puteri ma apuca de pantalon, incercand sa se suie pe peron. Il lovesc fara mila, cade si imi zambeste de acolo de jos. Stie ca deja l-am iertat si ca el nu imi mai apartine. Metroul pleaca din statie si odata cu el ultimele ganduri inocente.

Stiu ca parca acel "copil din mine" avea un nume candva. L-am uitat, asa cum am uitat cine eram si cine voi fi. Bine ca stiu cine sunt acum. Ce usurare! Dar chiar! Cine sunt? Oh, copile! Ce am facut? Ma vei ierta oare pentru ce am facut? Pentru timpul pe care ti l-am furat, pentru toate visele pe care ni le-am zdrobit?

Dincolo de grotescul situatiei, timpul precum un metrou va veni si peste mine si aidoma copilului din mine voi fi si eu strivit sub rotile lui grele si in incercarea mea disperata de a ma salva ma voi agata de pantalonul unui batran, de o speranta, dar totul se va sfarsi. "Eu-ul" meu de acum va fi la mana unui "eu-batran", si nu se va uita la mine, asa cum eu nu m-am uitat la acel "eu-copil". Odihneste-te in pace copil rupt din mine, caci de maine chiar eu voi fi dat uitarii de un "eu" de maine...

Tara pe care nu mi-o recunosc...

O postare atipica pentru blogul meu. Dar situatia de fata ma obliga. Sunt intr-o tara acum pe care nu o recunosc. O tara care pentru mine inceteaza sa mai existe usor, usor. Unde sunt romanii care odinioara la cel mai mic semn de umilinta se ridicau si luptau. Unde sunt oamenii care ar fi murit pentru o simpla idee, pentru un simplu ideal de libertate. Nu mai simt patriotism, nu mai simt nimic...doar indiferenta. Vreau sa ma trezesc si sa realizez ca de fapt totul nu e decat un cosmar. Ce se intampla cu copii care vin din urma? Incotro ne indreptam cand de fapt viitorul nostru inseamna regres. Ne autodistrugem cu mentalitati care nu ne apartin. Cel putin eu nu ma mai regasesc in mentalitatea acestei tari. De ce? Imi e un dor de tara, un dor aproape stramosesc. Voi sa-mi dati tara pe care mi-ati luat-o! Va conjur sa redati Romania...Romaniei. Va rog sa redati tara oamenilor care au varsat sange pentru libertatea voastra. Redati tara oamenilor care stiu sa tina stindardul sus nu celor care nu ma reprezinta. M-am saturat sa privesc cum devin strain in propria tara. Nu e un manifest pentru revolta. E un apel la normalitate. Voi cei putini care cititi aceasta postare, nu uitati ca Romania nu este ceea ce se intampla "astazi". Sper sa fie ce o sa se intample "maine" ca deja ce a fost "ieri" este uitat si demult  ingropat in mizeria sufletelor goale. O sa-mi cer iertare pentru voi dar sper ca strabunii nostri sa va ierte caci peste ani istoria o sa va uite. Uitati-va la parintii vostri si multumiti-le ca suntem in "democratie" iar peste ani sa le povestiti copiilor vostri cum ati "luptat" voi pentru libertate. Poate in cele din urma o sa stim sa invatam si din greseli. Momentan Romania este tara care nu-mi  apartine si peste ani sper sa fie macar tara care sa le apartina copiilor nostri. Romania acum este o tara cu istoria uitata si batjocorita de proprii ei copii...

Ziua in care totul s-a stins....

Te-ai gandit vreodata cum o sa fie ziua in care totul se va sfarsi? Ganduri, sperante, vise, ura, teama...Nimic nu o sa mai conteze. Oare o sa-ti vezi viata asa ca intr-un film mut? De la copilarie pana in ultima clipa faptele bune si rele o sa-ti apese tampla intr-o zvacnire brutala, reamintindu-ti de tine si ca viata este atat de efemera? O sa poti oare sa-ti ceri iertare pentru toate relele facute, iar iertarea sa izvoreasca din suflet? Oare ultimele guri de aer vor fi precum ultima tigara? Cine te va tine de mana in momentul in care ultimele picaturi de viata se vor evapora din tine? Teama ori resemnare sau ce sentimente ascunse o sa-ti zgarie sufletul? Sa ne inchidem in noi si sa zambim pentru ca poate maine de fapt va fi niciodata...

Somnul ratiunii pure...

Uneori, ochii mei sunt orbi şi nu pot vedea lumina...Abandonat într-o cameră rece, intins pe podea, zambesc. Oasele mele încep sa se zdrobească sub presiunea gândurilor. O imagine perfida, ascunsa se joaca cu mintea mea. Himera devine din ce in ce mai reala, imbratisandu-ma, simtindu-i rasuflarea rece inghetandu-mi sufletul. Secundele devin ore, orele... zile. Ma strange la piept si nu-mi da drumul. Ma zbat, dar in zadar, gheara de gheata a pus stapanire pe sufletul meu. Teama, ura si resemnare imi devoreaza carnea precum niste viermi. Zidurile se inalta din ce in ce mai mult, lumina devenind din ce in ce mai mica pana si ultimul crampei se stinge. Ma las prada gandurilor, incercand sa ma regasesc. Durerea devine insuportabila...O, tu ! Deget de monstru ce apesi pe tamplele mele, slabeste stransoarea! Tu himera cu chip angelic, incearca sa-mi dai drumul de la inaltimea gadurilor si elibereaza-ma de povara ratiunii prin darul uitarii...Incerc sa ma lupt cu temerile mele, incerc sa ma lupt cu fiinta imensa ce ma doare ca o rana, rod al gandirii putrezite. Amalgam de sentimente si de trairi care ucid si ultima farama de copilarie si de copil din mine... Da-mi drumul himera! Sunt gata sa pasesc cu pasii nesiguri prin viata muritorilor. Sunt gata sa uit, sa las ratiunea deoparte, sa iubesc si sa urasc, sa zambesc si sa plang...Sunt gata sa deschid usa si sa las sa mai intre oameni si in lumea mea ....Sunt... GATA !

Diferenta naste ura...

Incercam din rasputeri sa facem lucrurile pe care ni le dorim dar sfarsim prin a face opusul lor... Sunt momente in care mergem in deriva nestiind exact ce e mai important in viata, sfarsind apoi intr-o mare de regrete. Renuntam sa mai visam, renuntam sa mai speram si uitam sa fim fericiti. Cadem prada singuratatii atat de usor si la fel de usor ne inconjuram cu "prieteni". Cuvintele ne-au fost date pentru a masca sentimentele si gandurile, nu pentru a le exprima. Este trist dar mult prea adevarat. De cate ori nu ati vrut sa va exprimati sentimentele pure si din pacate cuvintele au reusit sa ucida gandul iar faptele sa ucida gesturile ... Suntem obisnuiti sa mintim si mai ales suntem obisnuiti sa devenim reci, calculati iar din lasitate uitam sa ne asumam responsabilitatea faptelor noastre. Nu suntem asa de diferiti, dar ura si falsitatea ne invenineaza si ne otravesc spiritul si gandirea. Cuvintele noastre ajung sa nu mai aiba nicio valoare iar faptele noastre nu tradeaza nimic altceva decat gandul perfid si razbunator. In final oricum toti nu vom ajunge decat paginile unei carti de istorie prafuite: unii in statistici, reprezentati de numere iar altii vor scrie istoria. Depinde de voi sa va schimbati viata si micul univers ce va inconjoara...Nu mai traiti in falsitate pentru ca "diferenta" naste ura iar ura naste ura....

Autoportret...

Cearcanele de sub ochi stau marturie noptilor pierdute. Mainile tremurande de ura duceau tacticos o tigara spre gura, de altfel scrumiera era plina. Iese...Nori grei apasa pe umerii lui putin lasati. O ploaie rece ii biciuieste fata, care in ciuda tineretii lui este deja brazdata de riduri. De sub fes ii ies pletele. Tamplele-i sunt albite parca de timp, timp care nu prea a avut rabdare cu el. Paseste nesigur pe caldaramul murdar. Oameni, siluete, trec agale pe langa el. Nu vede nimic, priveste in gol, fix, gandurile lui sunt departe. Ochii sunt singurii care nu tradeaza sufletul. Acolo in adancul lor mai exista speranta. Tineretea din ei inca nu a murit. Parca o flacara plapanda inca mai arde in ei. Se opreste pentru o clipa. Ceva sau cineva i-a atras atentia. I s-a parut ca in masa de oameni a recunoscut o persoana. Se insela...Era singur. Nimeni nu-l cunoaste dar parca toti il privesc cu mila, prieteneste chiar. Strange din pumni, stiind ca in spatele mastilor aparent prietenoase si vesele se ascund adevarate grimase inveninate ...Vrea sa strige, dar galsul nu-i razbate... Atunci ingenunchind cu pumnii stransi se uita la cer. Isi cerea iertare pentru noi cei multi. Pentru noi care ne ascundem mereu in spatele unor masti false din ceara. Ne ascundem pana si de noi insine...

Poate va regasiti in acest autoportret...

DE CE ?

De ce am uitat sa zambim? De ce ne nastem si in acelasi timp, de fapt incepem sa murim? De ce cautam lucruri nedefinite? De ce tii o arma in mana si ne vorbesti de pace? De ce vorbim de moarte cu zambetul pe buze? De ce sa uitam cand, de fapt, abia incepem sa descoperim? De ce ne blazam? De ce ne ingropam copiii? De ce lasam privirile in pamant cand ne intalnim? De ce ne gandim la maine ca la un "ieri "? De ce credem in "ei" si nu in "noi"? De ce ne pierdem in prea multe cuvinte? De ce ne legam la ochi si mergem in cercuri? De ce ne legam, strans, la pamant, cu lanturile tacerii si ale indiferentei? De ce timpul nu poate sa ne apartina? De ce ne lasam cuprinsi de vina si ura in acelasi timp? De ce ne lasam judecati? De ce papusarul nu mai trage de sfori ca alta data? De ce murim? De ce mai traim? De ce.....?

PS: NU imi raspundeti mie la aceste intrebari... raspundeti-va singuri in fata oglinzii... si DA lista poate continua....