Diferenta naste ura...

Incercam din rasputeri sa facem lucrurile pe care ni le dorim dar sfarsim prin a face opusul lor... Sunt momente in care mergem in deriva nestiind exact ce e mai important in viata, sfarsind apoi intr-o mare de regrete. Renuntam sa mai visam, renuntam sa mai speram si uitam sa fim fericiti. Cadem prada singuratatii atat de usor si la fel de usor ne inconjuram cu "prieteni". Cuvintele ne-au fost date pentru a masca sentimentele si gandurile, nu pentru a le exprima. Este trist dar mult prea adevarat. De cate ori nu ati vrut sa va exprimati sentimentele pure si din pacate cuvintele au reusit sa ucida gandul iar faptele sa ucida gesturile ... Suntem obisnuiti sa mintim si mai ales suntem obisnuiti sa devenim reci, calculati iar din lasitate uitam sa ne asumam responsabilitatea faptelor noastre. Nu suntem asa de diferiti, dar ura si falsitatea ne invenineaza si ne otravesc spiritul si gandirea. Cuvintele noastre ajung sa nu mai aiba nicio valoare iar faptele noastre nu tradeaza nimic altceva decat gandul perfid si razbunator. In final oricum toti nu vom ajunge decat paginile unei carti de istorie prafuite: unii in statistici, reprezentati de numere iar altii vor scrie istoria. Depinde de voi sa va schimbati viata si micul univers ce va inconjoara...Nu mai traiti in falsitate pentru ca "diferenta" naste ura iar ura naste ura....

Autoportret...

Cearcanele de sub ochi stau marturie noptilor pierdute. Mainile tremurande de ura duceau tacticos o tigara spre gura, de altfel scrumiera era plina. Iese...Nori grei apasa pe umerii lui putin lasati. O ploaie rece ii biciuieste fata, care in ciuda tineretii lui este deja brazdata de riduri. De sub fes ii ies pletele. Tamplele-i sunt albite parca de timp, timp care nu prea a avut rabdare cu el. Paseste nesigur pe caldaramul murdar. Oameni, siluete, trec agale pe langa el. Nu vede nimic, priveste in gol, fix, gandurile lui sunt departe. Ochii sunt singurii care nu tradeaza sufletul. Acolo in adancul lor mai exista speranta. Tineretea din ei inca nu a murit. Parca o flacara plapanda inca mai arde in ei. Se opreste pentru o clipa. Ceva sau cineva i-a atras atentia. I s-a parut ca in masa de oameni a recunoscut o persoana. Se insela...Era singur. Nimeni nu-l cunoaste dar parca toti il privesc cu mila, prieteneste chiar. Strange din pumni, stiind ca in spatele mastilor aparent prietenoase si vesele se ascund adevarate grimase inveninate ...Vrea sa strige, dar galsul nu-i razbate... Atunci ingenunchind cu pumnii stransi se uita la cer. Isi cerea iertare pentru noi cei multi. Pentru noi care ne ascundem mereu in spatele unor masti false din ceara. Ne ascundem pana si de noi insine...

Poate va regasiti in acest autoportret...

DE CE ?

De ce am uitat sa zambim? De ce ne nastem si in acelasi timp, de fapt incepem sa murim? De ce cautam lucruri nedefinite? De ce tii o arma in mana si ne vorbesti de pace? De ce vorbim de moarte cu zambetul pe buze? De ce sa uitam cand, de fapt, abia incepem sa descoperim? De ce ne blazam? De ce ne ingropam copiii? De ce lasam privirile in pamant cand ne intalnim? De ce ne gandim la maine ca la un "ieri "? De ce credem in "ei" si nu in "noi"? De ce ne pierdem in prea multe cuvinte? De ce ne legam la ochi si mergem in cercuri? De ce ne legam, strans, la pamant, cu lanturile tacerii si ale indiferentei? De ce timpul nu poate sa ne apartina? De ce ne lasam cuprinsi de vina si ura in acelasi timp? De ce ne lasam judecati? De ce papusarul nu mai trage de sfori ca alta data? De ce murim? De ce mai traim? De ce.....?

PS: NU imi raspundeti mie la aceste intrebari... raspundeti-va singuri in fata oglinzii... si DA lista poate continua....

Zeul decazut in uitare...

A mai trecut un an... Frumos. Urat poate.. Multi dintre noi nu am simtit cum a trecut. Multi am ramas doar niste copii. Multi nu ne-am mai nascut... Sau renascut. Unii asteptam noul an pentru a ne recladi gandurile, visurile. Multi speram la mai bine. Deja imi pare aiurea sa scriu de un alt OM care a trecut noul an in tacere (RIP - TOM - DODIEZ)... Asa ca o sa scriu de noi cei multi. Noi cei care ar trebui sa ducem stindardul normalitatii mai departe. O sa incerc sa par un OM... La fel ca voi... Stiu ca pare enervant sa tot pun puncte de suspensie... Dar imi place sa poti sa suspenzi gandurile intr-un nou infinit... Sa poti sa vezi un nou orizont...Vorbesc aiurea pentru ca toti am vorbit aiurea in anul care a trecut... Toti am gandit aiurea... Poate o sa scriu si eu un blog normal, cand totul o sa fie normal... Cand oamenii normali or sa inceteze sa dispara, si noi cei multi o sa incetam sa devenim igonranti. O sa incetam sa devenim perversi. Sa realizam ca lumea oricum se intampla in timp ce noi traim... Si fara noi... Totul oricum se invarte si la un moment dat o sa ajungem la inceput. O sa vedem inceputul si sfarsitul gandului, inceputul si sfarsitul visului... O sa realizam ca lumea merge si fara NOI...Vom fi ZEII cazuti in uitare... Zeii care vor cauta a lor lume sa o subjuge, si nu o vor mai gasi in negura timpului...

O poveste inceputa si neterminata...

Ce ciudata e viata! Cand crezi ca ai tot timpul din lume realizezi, de fapt, ca totul poate dura doar o secunda... M-am intalnit cu ea acum 2 luni. Totul parea ca este in regula, ca de obicei plina de viata, dar doar parea...Am vorbit putin despre ce carti am mai citit, am facut cateva recenzii la "rece" si cat mai succint. I-am povestit de ideea mea de a pleca in padurea "Hoia-Baciu" din Cluj. Parea incantata de idee si zambind mi-a spus sa am grija de mine. I-am raspuns in treacat sa nu-si faca griji pentru mine si ca imediat ce ma intorc din Cluj o sa-i arat tot ce am filmat acolo. Poate mai vroiam sa-i mai spun cate ceva, poate trebuia sa-i mai spun ceva, dar oricum consideram ca timpul e de partea noastra...Dar se pare ca m-am inselat amarnic. Timpul a fost doar de partea mea. Timpul ei s-a terminat precum o flacara care inainte de a incepe sa arda violent este stinsa de o ploaie nebuna care se abate din senin intr-o zi calda de vara. Multe lucruri nu au fost spuse intre mine si ea, intre voi toti si ea...Acum nimic nu mai conteaza. Sper sa ne fi iertat pe noi toti cei care te-am ranit si ca de acolo de undeva zambesti la fel ca ultima data cand ne-am intalnit...Sper sa zambesti pentru ca meriti...pentru ca meritai...Las aceasta postare neterminata pentru ca la fel a fost si viata ei: o poveste inceputa si neterminata...

R.I.P.- 21.04.1988 - 06.04.2010

Eu sunt nascut din ura...

Sunt nascut din ura si conceput din iubire... Doua sentimente atat de opuse dar totusi atat de asemanatoare... Ura e ca un copil care tanjeste dupa tot ceea ce ar putea atinge, pe cand iubirea e ca un copil cuminte dar total neindemanatic care distruge tot ceea ce atinge... Am fost acuzat ca scriu prea "negru", prea pesimist, dar poate ca e timpul sa privim lucrurile si asa cum sunt, nu numai sa le colorom pe toate in roz cand de fapt lumea are si nunte de gri, negru. Singurul lucru pe care mi-l reprosez pana acum e ca am lasat ura sa-mi acapareze mai mult decat trebuia din viata. Cuvantul "ura", acest sentiment de altfel pe cat de distrugator pe atat de constructiv, trebuia sa exprime altceva.

Cuvantul "ura" este mult prea simplu si mult prea inexpresiv pentru a exprima trairile atat de puternice care te rascolesc in momentele de manie si in momentele in care viata nu mai e asa de "roz" precum o vad toti ignorantii (optimistii), care invelesc mereu totul intr-o lumina vesela, calda... Trebuie sa facem diferenta dintre bine si rau, dintre ras si plans. Sa radem cand e de ras. Sa plangem cand e de plans. Sa uram cand e de urat si sa iubim cand e de iubit. Poate exista un motiv intemeiat pentru care eu simt ca ura e un sentiment mai nobil si mai curat decat iubirea, poate doar simplul fapt ca eu m-am nascut din ura sau poate ca voi m-ati transformat. Sau poate asa stiu eu sa iubesc... Cu ura!

Si finalul este unul la fel de pesimist pentru ca eu nu stiu sa scriu altfel. Viata nu m-a invatat sa scriu altfel. Puteti sa ma condamnati pentru asta? Poate ca da. Dar cine va da acest drept mai ales ca toti sunteti de acord cu mine in adancul sufletului vostru, numai ca nu aveti taria de caracter de a recunoaste acest lucru. Poate si voi sunteti nascuti din ura. Cine stie... Poate intr-o zi noi toti vom afla...

Zambet fals spre neant...

Ma uitam zilele trecute la oameni... Oameni goi fara nicio expresie. Fara speranta asa erau majoritatea. Restul se ascundeau in spatele unor zambete false. Erau ca niste pescarusi orbi cu aripile frante care incercau sa se ridice deaupra apei, intr-o zi de furtuna. Vedeam oamenii exact ca intr-un film alb negru, mut, si ma uitam spre cer asteptand sa vad mainile enorme care manevrau aceste papusi. Asteptam sa vad papusarul care tragea de sfori.. Nu era... Doar un cer plumburiu, innorat... Se pare ca si papusarul s-a intristat si ne-a lasat. Parca suntem ai nimanui, obercaind prin intuneric cautand ceva, candva, undeva... Ma scarbisem de aceasta lume. M-am rupt de realitate atunci. Gandurile mele au zburat incercand sa rupa limitele, sa treaca granitele realitatii crude. Eram acum ca un zmeu, pe timp de furtuna, manevrat de un copil naiv. M-am lasat prada vantului zburand dincolo de granita binelui si a raului, poposind intr-o lume in care timpul nu exista si in care nimic nu se intampla fara un sens... Era lumea mea. Eram doar eu in ea... Dincolo de zambetele false, de lasitatea gesturilor si fericirea mimata...