Zeul decazut in uitare...

A mai trecut un an... Frumos. Urat poate.. Multi dintre noi nu am simtit cum a trecut. Multi am ramas doar niste copii. Multi nu ne-am mai nascut... Sau renascut. Unii asteptam noul an pentru a ne recladi gandurile, visurile. Multi speram la mai bine. Deja imi pare aiurea sa scriu de un alt OM care a trecut noul an in tacere (RIP - TOM - DODIEZ)... Asa ca o sa scriu de noi cei multi. Noi cei care ar trebui sa ducem stindardul normalitatii mai departe. O sa incerc sa par un OM... La fel ca voi... Stiu ca pare enervant sa tot pun puncte de suspensie... Dar imi place sa poti sa suspenzi gandurile intr-un nou infinit... Sa poti sa vezi un nou orizont...Vorbesc aiurea pentru ca toti am vorbit aiurea in anul care a trecut... Toti am gandit aiurea... Poate o sa scriu si eu un blog normal, cand totul o sa fie normal... Cand oamenii normali or sa inceteze sa dispara, si noi cei multi o sa incetam sa devenim igonranti. O sa incetam sa devenim perversi. Sa realizam ca lumea oricum se intampla in timp ce noi traim... Si fara noi... Totul oricum se invarte si la un moment dat o sa ajungem la inceput. O sa vedem inceputul si sfarsitul gandului, inceputul si sfarsitul visului... O sa realizam ca lumea merge si fara NOI...Vom fi ZEII cazuti in uitare... Zeii care vor cauta a lor lume sa o subjuge, si nu o vor mai gasi in negura timpului...

O poveste inceputa si neterminata...

Ce ciudata e viata! Cand crezi ca ai tot timpul din lume realizezi, de fapt, ca totul poate dura doar o secunda... M-am intalnit cu ea acum 2 luni. Totul parea ca este in regula, ca de obicei plina de viata, dar doar parea...Am vorbit putin despre ce carti am mai citit, am facut cateva recenzii la "rece" si cat mai succint. I-am povestit de ideea mea de a pleca in padurea "Hoia-Baciu" din Cluj. Parea incantata de idee si zambind mi-a spus sa am grija de mine. I-am raspuns in treacat sa nu-si faca griji pentru mine si ca imediat ce ma intorc din Cluj o sa-i arat tot ce am filmat acolo. Poate mai vroiam sa-i mai spun cate ceva, poate trebuia sa-i mai spun ceva, dar oricum consideram ca timpul e de partea noastra...Dar se pare ca m-am inselat amarnic. Timpul a fost doar de partea mea. Timpul ei s-a terminat precum o flacara care inainte de a incepe sa arda violent este stinsa de o ploaie nebuna care se abate din senin intr-o zi calda de vara. Multe lucruri nu au fost spuse intre mine si ea, intre voi toti si ea...Acum nimic nu mai conteaza. Sper sa ne fi iertat pe noi toti cei care te-am ranit si ca de acolo de undeva zambesti la fel ca ultima data cand ne-am intalnit...Sper sa zambesti pentru ca meriti...pentru ca meritai...Las aceasta postare neterminata pentru ca la fel a fost si viata ei: o poveste inceputa si neterminata...

R.I.P.- 21.04.1988 - 06.04.2010

Eu sunt nascut din ura...

Sunt nascut din ura si conceput din iubire... Doua sentimente atat de opuse dar totusi atat de asemanatoare... Ura e ca un copil care tanjeste dupa tot ceea ce ar putea atinge, pe cand iubirea e ca un copil cuminte dar total neindemanatic care distruge tot ceea ce atinge... Am fost acuzat ca scriu prea "negru", prea pesimist, dar poate ca e timpul sa privim lucrurile si asa cum sunt, nu numai sa le colorom pe toate in roz cand de fapt lumea are si nunte de gri, negru. Singurul lucru pe care mi-l reprosez pana acum e ca am lasat ura sa-mi acapareze mai mult decat trebuia din viata. Cuvantul "ura", acest sentiment de altfel pe cat de distrugator pe atat de constructiv, trebuia sa exprime altceva.

Cuvantul "ura" este mult prea simplu si mult prea inexpresiv pentru a exprima trairile atat de puternice care te rascolesc in momentele de manie si in momentele in care viata nu mai e asa de "roz" precum o vad toti ignorantii (optimistii), care invelesc mereu totul intr-o lumina vesela, calda... Trebuie sa facem diferenta dintre bine si rau, dintre ras si plans. Sa radem cand e de ras. Sa plangem cand e de plans. Sa uram cand e de urat si sa iubim cand e de iubit. Poate exista un motiv intemeiat pentru care eu simt ca ura e un sentiment mai nobil si mai curat decat iubirea, poate doar simplul fapt ca eu m-am nascut din ura sau poate ca voi m-ati transformat. Sau poate asa stiu eu sa iubesc... Cu ura!

Si finalul este unul la fel de pesimist pentru ca eu nu stiu sa scriu altfel. Viata nu m-a invatat sa scriu altfel. Puteti sa ma condamnati pentru asta? Poate ca da. Dar cine va da acest drept mai ales ca toti sunteti de acord cu mine in adancul sufletului vostru, numai ca nu aveti taria de caracter de a recunoaste acest lucru. Poate si voi sunteti nascuti din ura. Cine stie... Poate intr-o zi noi toti vom afla...

Zambet fals spre neant...

Ma uitam zilele trecute la oameni... Oameni goi fara nicio expresie. Fara speranta asa erau majoritatea. Restul se ascundeau in spatele unor zambete false. Erau ca niste pescarusi orbi cu aripile frante care incercau sa se ridice deaupra apei, intr-o zi de furtuna. Vedeam oamenii exact ca intr-un film alb negru, mut, si ma uitam spre cer asteptand sa vad mainile enorme care manevrau aceste papusi. Asteptam sa vad papusarul care tragea de sfori.. Nu era... Doar un cer plumburiu, innorat... Se pare ca si papusarul s-a intristat si ne-a lasat. Parca suntem ai nimanui, obercaind prin intuneric cautand ceva, candva, undeva... Ma scarbisem de aceasta lume. M-am rupt de realitate atunci. Gandurile mele au zburat incercand sa rupa limitele, sa treaca granitele realitatii crude. Eram acum ca un zmeu, pe timp de furtuna, manevrat de un copil naiv. M-am lasat prada vantului zburand dincolo de granita binelui si a raului, poposind intr-o lume in care timpul nu exista si in care nimic nu se intampla fara un sens... Era lumea mea. Eram doar eu in ea... Dincolo de zambetele false, de lasitatea gesturilor si fericirea mimata...

Copilul din voi...

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de copilul din tine. Mi-e dor de copilul din mine...Copilaria...Ce sentiment, ce stare de mult uitata...A trecut parca o viata de om de cand nu m-am mai simtit copil. Parca am si uitat cum e sa fi copil. E ca un vis frumos copilaria mea. Au ramas doar franturi in minte. Ca un film se deruleaza tot. Doar pozele imi reamintesc ca acele lucruri chiar s-au intamplat si ca acele franturi nu sunt doar rodul imaginatiei mele. E trist cand realizezi ca noi ramanem doar niste poze sau doar niste amintiri prafuite de vreme. E trist cand realizezi ca din momentul in care ne nastem de fapt incepem sa murim...Ne stingem cu fiecare secunda care trece. Si atunci nimic nu mai e ceea ce parea sa fie. Cand ajungi sa realizezi ca pana la urma imbatranesti. Realizezi ca timpul trece mult mai repede decat ti-ai dori. Nu mai esti acel nemuritor. Nu mai esti copilul care nu se temea de nimic. Devii din ce in ce mai mic odata cu trecerea anilor. Devii din ce in ce mai speriat. Nu mai e mana protectoare a mamei. Nu mai e umbra protectoare a tatalui. Ramai singur si asta te sperie. Lumea din jur nu mai e asa prietenoasa cum era in copilarie. Acum ti se pare mai haina, ca un monstru se dasfasoara in fata ta si numai tu esti acolo sa rapui acest balaur. De aceea cred eu ca atunci cand devenim maturi simtim nevoia de a avea pe cineva in jurul nostru. Pe acel cineva care ne tine de mana atunci cand ne este frica. Exact ca in copilarie...
PS: Dedic acest blog mamei care nu m-a nascut, tatalui care nu m-a procreeat si fiului meu nenascut...

Rigor mortis...

Mi-am imaginat o mica poveste. O poveste care nu pare reala dar oricand vi se poate intampla...

"Mergeam spre locul de intalnire. Stiam ca trebuie sa ma intalnesc cu EA. Nu o mai vazusem de ceva timp. Oricum amintirea ei ma batuise atatia ani. Atatea nopti m-am jucat cu fantasma chipului ei. Nu stiam ce o sa-i spun. Imi imaginam ca am sa ma dau de gol. Ca o sa descopere ca dupa atata timp inca o mai iubesc, ca dupa atata timp chipul ei inca este pictat pe sufletul meu. Trebuia sa ne inalnim ca amici.. Nu se putea ca eu inca sa mai tin la ea si in plus ea sa descopere acest lucru. Ar fi fost o slabiciune, o slabiciune care putea sa ma coste... Din nou! In cele din urma macinat de aceste ganduri, presupuneri si indoieli, m-am intalnit cu EA. Dar ce sa vad... Nu mai era EA. Era doar o... ea... si atat... Ceva s-a rupt atunci in mine si am relizat ca atata timp am tinut ca pe o icoana ceva care nu era nici pe departe sfant. Am idolatrizat ceva care acum nici nume nu pare sa mai aiba. Se schimbase ea poate. Sau poate eu. Cine stie. Ma uitam si incercam sa gasesc argumentele prin care sa-mi explic cum de am putut sa tin atata timp la o idee. La o fantasma. Am realizat ca iubirea e ca un drog. Te face sa halucinezi, iti ia mintile si iti deformeaza realitatea. Ar trebui interzisa. Priveam chipul ei si tot ce imi aminteam eu despre ea se risipea, ca nispul in adierea usoara a vantului. Toate amintirile despre noi, acum imi reveneau ca niciodata ca intr-un film prost, mut. Toate defectele pe care inainte le ignorasem acum imi pareau asa de mari, atat de titanice. Si totusi unde este EA? Cine este aceasta "ea", care ia luat locul? Nu mai intelegeam nimic... Am preferat sa ma ridic, sa ma scuz si sa plec departe de ea. Departe de trecut, departe de fantasmele si de demonii care m-au bantuit atata timp...


PS: Aceasta povestioara este dedicata "extraordinarei sarbatori": " Valentine's day"

Cu ce ochi ne privesc cei de sus?

Sper sa nu-i uitati niciodata pe cei care au murit la revolutie. Au murit pentru ca tu care citesti acest mesaj sa fii mai liber, sa fii mai bogat din punct de vedere cultural. Dar din pacate nu s-a intamplat deloc asa ceva. Romania se duce din ce in ce mai in jos. Acum cei care au fost vinovati de moartea acelor oameni din timpul Revolutiei ar trebui sa se duca la rudele revolutionarilor si sa aiba taria de caracter de a le spune ca barbatii, copiii sau sotiile lor au murit degeaba, ca totul nu a fost decat o mare manevra. Dar poate ma insel, poate ca acei oameni au murit pentru un ideal, ideal care acum nu-si mai gaseste acoperirea: LIBERTATEA. Dar ce libertate e aia in care iti e mai bine inchis decat in libertate, ce libertate e aia in care cei cu bani decid in locul tau? Cine sunt acei oameni care ne vorbesc de LIBERTATE cu ARMA in mana? Ce democratie e aia in care mamele isi vand copii pe niste bani? Si acum intrebati-va pe fiecare dintre voi: CU CE OCHI NE PRIVESC CEI DE SUS?

Intrebari care nu-si vor gasi poate niciodata raspunsul cu toate ca raspunsul se afla sadit in fiecare din noi. Si mai tineti minte: A FI LIBER INSEAMNA INAINTE DE TOATE SA FI RESPONSABIL DE TINE INSUTI.

PS: Acest mesaj a fost compus pe 10.07.2006 pt detalii vizitati: http://www.youtube.com/watch?v=VmiYLCdtr7Q&feature=channel_page


Mesajul a fost republicat pentru ca vad ca unii dintre noi au ajuns sa se creada zei inainte ca ei sa aiba macar dreptul de a fi oameni :(